V de la Voinţă

Pe 7 iulie 2005, atentatele i-au retezat ambele picioare. A pierdut 80 la sută din sînge. S-a căsătorit, l-a născut pe Oscar şi a devenit membră a echipei Paralimpice engleze: Martine Wright

BUUUUMMMM! Cîteva fracţiuni de secundă, alb. Apoi, […]

Pe 7 iulie 2005, atentatele i-au retezat ambele picioare. A pierdut 80 la sută din sînge. S-a căsătorit, l-a născut pe Oscar şi a devenit membră a echipei Paralimpice engleze: Martine Wright

BUUUUMMMM! Cîteva fracţiuni de secundă, alb. Apoi, alte cîteva, negru. Parcă Dumnezeu se distra cu paleta de culori. Din nou, alb. Pat de spital, halate, medici. Atunci a auzit, prima dată, cuvîntul miracol. Ce era asta?

Pe 6 iulie 2005 sărbătorise, la serviciu, anunţul. Londra urma să găzduiască Jocurile Olimpice din 2012. Pentru cei de pe Tamisa era motiv de mîndrie. A doua zi, de dimineaţă, a mai zăbovit niţel în pat. 20 de minute a întîrziat. Cele mai importante 20 de minute din viaţa ei. A zis s-o ia pe scurtătură, să nu întîrzie. Lucra la un website, marketing manager. „Prind metroul!” şi-a pus. A coborît la Aldgate. Ochii pe ceas. 08:44. Peste 360 de secunde…

Shehzad Tanweer a tras de rucsac. Bombă. Unul dintre cei patru atentatori, Londra, 7 iulie 2005. 52 de morţi şi peste 700 de răniţi. Ea, Martine Wright, s-a aflat la patru metri de pakistanez. A scăpat cu viaţă. Acesta era miracolul….

A pierdut 80 la sută din sînge
10 zile a stat în comă. Zece zile! Elizabeth Kenworthy, o poliţistă aflată în timpul liber, a salvat-o. Şi-a scos cureaua, a făcut rost de alta şi le-a transformat în garou. Sîngele îi tîşnea din picioare ca dintr-o fîntînă arteziană. Mda, morbidă comparaţie, dar cînd e vorba de atentate… A pierdut 80 la sută din sînge… Nimeni nu-i mai dădea vreo şansă… A fost ultima persoană scoasă de acolo…A ajuns la Whitechapel Hospital… A rămas fără ambele picioare… Amputate puţin mai jos de şold… Acesta era miracolul?

Opt luni a rămas în miros de formol. Dacă s-a gîndit să se sinucidă? Ce dracu, asta-i întrebare? Avea 33 de ani, cum să-şi ia viaţa?

S-a apucat de sport! Nu-i o glumă. E o cruntă ironie. Pe 6 iulie 2005, cînd ea şi prietenele sale celebrau, Londra primea găzduirea Jocurilor Olimpice. Şi a celor Paralimpice…

Colega de servă, erou în Afghanistan
A pornit cu tenisul, apoi s-a oprit la volei. Nu era singură. În stînga avea o tînără ce suferise un accident de maşină. În dreapta, pe Samantha Bowen, erou în Afghanistan. În spate, o fetiţă de 13 ani… Toate fără picioare. Se antrenau chiar şi patru ore pe zi. În vestiar, plîngeau…

Doi ani şi jumătate a tras tare. S-a căsătorit cu Nick, iubitul ei, fotograf. N-a rarat nimic: dimineaţa mergea la terapia de grup, seara trecea pe parchet. „Sportul m-a ajutat să uit de toate problemele”, avea să spună…

Au ales-o în echipa Marii Britanii de volei. Au anunţat-o că va fi pe foaie, în primul meci, cel cu Ucraina. „Nu evoluasem decît în faţa a 250 de spectatori. Maximum. Aici erau 3.000. Mi s-au tăiat picioarele”, avea puterea să facă o glumă.

Au pierdut cu 3-0. N-a jucat mult, dar nu asta conta. La un moment dat, din tribună, cineva a dat drumul la un banner cu „Go, mommy, go!” Era un puşti de trei ani, Oscar. Fiul său.

Chiar dacă a jucat puţin şi a pierdut, Martine e mîndră că face parte din naţionala Angliei

În amintirea acelui 7/7, evoluează cu numărul… 7

Mesajele de încurajare nu lipsesc!