No dope, no hope!

Omenirea aşteaptă cu sufletul la gură ziua în care un rutier cîştigător în Turul Franţei va fi depistat… negativ la un control antidoping. Din ultimii 24 de campioni, 14 au fost Bob Marley. Ceilalţi n-au vrut să recunoască…

„Eram […]

Omenirea aşteaptă cu sufletul la gură ziua în care un rutier cîştigător în Turul Franţei va fi depistat… negativ la un control antidoping. Din ultimii 24 de campioni, 14 au fost Bob Marley. Ceilalţi n-au vrut să recunoască…

„Eram pe coridor, la hotel, îmbrăcat ca de oraş, cînd doi bărbaţi în civil s-au apropiat de mine. Mi-au fluturat sub nas nişte legitimaţii apoi m-au întrebat: «Matale alergi în Tur»? Da, le-am zis! « Eşti rutier?». Vreţi să mă repet? «Ok, hai cu noi!». M-au luat şi m-au băgat într-o cameră. M-au pus pe loc să fac pipi în nişte recipiente, apoi le-au închis fără să le sigileze! Mi-au luat numele, data naşterii, dar nu mi-au verificat identitatea. Puteam fi oricicine. Vă jur că aşa s-a petrecut!”.

Vorbele-s ale lui Raymond Poulidor, primul ciclist din istoria Turul Franţei, „rugat” să participe la un control antidoping, în 1966. De cînd pornise la drum, în 1903, „Marea Buclă” mirosise, non stop, a băutură, a pastile stropşite între dinţi, a narghilele pline de substanţe înterzise.

60 de ani admişi, următorii 40, interzişi
Primi 60 de ani, aveai voie cu orice. „Aşa erau vremurile”, spun rutierii bătrîni. În Franţa, nemţii şi Primul Război Mondial distruseseră conductele de apă. Autorităţile avertizau chiar să nu se mai bea aşa ceva, oamenii, ce să facă, trecuseră pe struguri fermentaţi! Sînt zeci de poze cu ciclişti pedalînd cu batiste la gură muiate în tot felul de substanţe miraculoase, ori cu ele înnodate în dreptul gîtului, pentru ca vaporii să „lucreze”…

După a doua mare conflagraţie mondială, Pierre Dumas, întîiul doctor căruia i-a venit ideea cu testele antidoping, urcă într-o cameră să-l caute pe Gastone Nencini, cîştigător în ’60. Îl găseşte pe „Leul din Mugello” cu furtunaşe de plastic în ambele mîini. Îşi introducea hormoni… N-avea ce să-i facă, nu exista un regulament în privinţa asta…

Lui Simpson i-a explodat stomacul!
În 1967, Tom Simpson, englezul, moare în cursă, în timpul ascensiunii pe Mont Ventoux. Pur şi simplu stomacul îi explodeză: amfetamină, alcool, diuretice…Turul se sperie… Bagă controale… Degeaba!

Jacques Anquetil e stîns cu uşa. Urlă: „Să mă lăsaţi, dracului, în pace! Toţi trag ceva!”. Eddy Merckx, marele Eddy Merckx, e prins de patru ori, ce-i drept, niciodată în Franţa, dar… Bernard Thevenet nu e depistat însă, cu ceva pe suflet, admite că în 1975 şi 1977 a luat steroizi. Laurent Fignon e prieten cu amfetamina. Indurain, uriaşul, omul care spărgea cronometrele, e pasionat de salbutamol, dar e iertat, pentru că e Indurain… Bjarne Riis recunoaşte, scurt: EPO, în 1996. Jan Ullrich ia pastile după terminarea competiţiei, dar implicarea sa în „Operacion Puerto”, în traducere: „Punguţele cu plasmă şi sînge”, e de notorietate. Marco Pantani, Dumnezeu să-l ierte!, nu „ierta” nimic. L-au suspendat şase luni, nu mai mult, pentru că reprezenta un nume. Armstong e cercetat şi astăzi. EPO, glucocorticosterozi, prieten cu Michele Ferrari, amicul pastilelor… Floyd Landis a primit, scurt, doi ani. Contador, la fel. Luxemburghezul Frank Schleck a călcat pe diuretic mai zilele trecute şi a fost gonit…

„A existat, există, va exista!”
Între toţi aceştia, numele lui Candel Evans ori Carlos Sastre, băieţi care nu au greşit niciodată, dar au terminat primii, par nimicuri. Oricum, nu e tîrziu nici pentru ei. Pentru că, vorba lui Pierre Chany, jurnalistul care a scris cronicile a 49 de Tururi înainte de a se stinge, în 1996, şi care ştia ce spune: „Dopingul a existat, există şi va exista!” Punct!

Mai în glumă, mai în serios, dopajul din Turul Franţei se vede din… elicopter

Raymond Poulidor (dreapta) în timpul unei curse în 1964