„Iepurele” care nu s-a mai oprit din alergat

Era tocmit să fugă 21 de kilometri, dar a mai băgat o fisă. Aşa a ajuns maratonist! La Atena, în 2004, era primul. Un nebun l-a luat la bătaie în timpul cursei. A terminat pe trei, dar nu a muşcat […]

Era tocmit să fugă 21 de kilometri, dar a mai băgat o fisă. Aşa a ajuns maratonist! La Atena, în 2004, era primul. Un nebun l-a luat la bătaie în timpul cursei. A terminat pe trei, dar nu a muşcat pe nimeni. I-au dat medalia „Pierre de Coubertin” pentru sportivitate şi fair play

Leoarcă. Mai avea puţin. Ha, ha, bună gluma! Şase kilometri însemnă „puţin?” Pentru un om care transpiră şi cînd bate şniţele, era mult, pentru el, nu… Ajunsese primul la kilometrul 35. N-avea un avans prea mare, undeva la 20, poate 25 de secunde, dar, la un maraton, e ceva…

Concursul de la Atena, proba probelor. Patria atletismului. Cum ajunsese aici? Da, chiar, cum ajunsese? Se născuse în Cruzeiro do Oeste, Parana, Brazilia. Familia, sărmană, încă şase fraţi. Visul lui era să devină fotbalist. În patria carioca, te poţi gîndi la altceva?

La 14 ani, un antrenor pusese ochii pe el. L-a tras de pe iarbă, l-a dus pe tartan… Aruncă un ochi în spate… Urmăritorii sînt ţinuţi la respect… Aşa, unde ramăsese? A, da! În 1994 era „iepure” la Maratonul de la Reims. Ştiţi dumneavoastră, ăia de aleargă în faţă ca să dea ritmul. Avea contract pînă la kilometrul 21. Cînd a ajuns acolo, a început să-i placă. S-a gîndit să mai bage o fisă. A ajuns la 30 de km. A terminat pînă în două ore şi douăzeci de minute, adică şmecher. A devenit maratonist…

A ajuns la Atlanta, la Tokyo, la… Brazilienii nu prea erau renumiţi la aşa ceva. Un fotbal, un volei, un jiu-jitsu. Astea da, dar alergarea…

A crezut că moare la Santo Domingo
S-a găsit cu antrenorul Ricardo D’Angelo, miez de miez. Au început pregătirea pentru Atena. Pînă la greci, a trebuit să ia startul la Santo Domingo. Doamne, ce căldură! Şi ce umiditate, două într-una, ca şamponu’ la ofertă. A fost prima oară cînd s-a gîndit la abandon. A trecut peste…

Acum e la cinci – şase kilometri de finiş. E cu gîndul la scrisoarea pe care i-a dat-o antrenorul. „La 30 de kilometri e cel mai greu. Ai depăşit pragul ăsta, eşti la un cioc de barză de finiş. Am încredere în tine, nu contează ce se va întîmpla. Rămîne prietenia noastră şi faptul că te consider o persoană minunată!” Heeeei, ce dracu! Un dement îi taie calea! Un fost popă gonit de la biserică. Irlandez, Cornelius Horan. Avea să afle că mai stricase şi Silverstone-ul, cu un an înainte, cînd sărise pe pistă. Ce e asta? E debusolat! E împins pe trotuar! E bruscat! Camerele tv îl pierd în îmbulzeală. Un grec, un spectator, Polvios Kosivas, îl salvează.

Cum poţi pierde un infinit
A pierdut vreo 20 de secunde, fizic. Mental, un infinit. Nu se mai poate concentra! Doamneeeeeee, o muncă de ani de zile stricată de un debil! Nu mai găseşte acul busolei, ajunge pe doi, apoi, coboară, pe trei. Un italian şi un american îl depăşesc. Ia bronzul, 2:12.11. Federaţia face apel. „Ar fi meritat aurul”. Degeaba.

Nu zice nimic. Are destule titluri, însă cel olimpic îi lipseşte. Doar plînge. Dansează la ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice. Nu zice nimic. Întreg stadionul e în picioare. Un reprezentant al Comitetului International Olimpic se apropie de el. „Domnule Vanderlei Cordeiro de Lima, pentru prima oară în istorie, votul pentru acordarea medaliei Pierre de Coubertin pentru sportivitate şi fair play a fost public. Lumea v-a ales pe dumneavoastră. Pe 7 decembrie avem plăcerea de a vă oferi premiul”. Nu zice nimic…

Ridică ochii spre oficială. N-are furie, n-a muşcat pe nimeni de ciudă, doar a plîns. Îi pare că zăreşte mustăcioara baronului Pierre de Coubertin. Întîiul mare „sportsman”.


Momentul 2004: Un debil îi fură unui atlet munca de o viaţă!

În 2005, Emanuel Rego, brazilianul campion mondial la volei, i-a dăruit medalia de aur. „Mulţumesc, dar e a ta!”, i-a spus Vanderlei