“Nu jucăm la Moscova. Nu vrea Franco!”
Marea echipa a Spaniei din anii ’60 nu a primit permisiunea de a merge în URSS, ”patria bolşevicilor”. Peste patru ani, ibericii deveneau campioni europeni contra…sovieticilor
Ianuarie 1960. Cuba. Fidel Castro şi primul ministru cubanez sînt invitaţi la emisiunea […]
Marea echipa a Spaniei din anii ’60 nu a primit permisiunea de a merge în URSS, ”patria bolşevicilor”. Peste patru ani, ibericii deveneau campioni europeni contra…sovieticilor
Ianuarie 1960. Cuba. Fidel Castro şi primul ministru cubanez sînt invitaţi la emisiunea Canalului 2 „Telemundo pregunta”. „Trag” în Spania capitalistă şi în ambadasorul iberic din toate poziţiile. Juan Pablo de Lojendio, cel acuzat, apare în studio. Spumegă. „Staţi să întreb dacă tovarăşul comandant vă dă voie în emisiune”, aude glas de producător. Ia foc: „Cum, aici nu e democraţie, aici nu moderatorul decide ce şi cum?”. „El Lider Maximo” sare ca ars. „Tu, tu vorbeşti de democraţie? Tu, reprezentantului celui mai fascist regim de după Al Doilea Război Mondial vrei să faci ordine în lume? Afarăăă, afarăăă!”. Omul e expulzat. De două ori. Prima dată, din emisiune. A doua, din Cuba…
Scînteia ce a aprins lemnele
Gata! Decizia a fost luată. Asta trebuia, scînteia care să aprindă scandalul. Şi ea a venit! Emisiunea e urmărită de Carrero Blanco şi Camilo Alonso Vega, doi dintre cei mai importanţi exponenţi ai regimului dictatorial al lui Franco în Spania. Generalisime, aşa ceva nu se poate. Trebuie să tăiem orice legătură cu lumea comunistă. Uitaţi, propunem ca meciul cu Uniunea Sovietică să nu aibă loc. Cum să vizităm, noi, Moscova, cum să vină bolşevicii să murdărească Madridul?”. „Claro que si!”, ştampilează Franco.
Helenio Herrera, „uriaşul”, a dat lista. Pe 29 mai se joacă turul, pe 9 iunie, returul. Băieţii s-au adunat deja pe 20. Pe 25 mai, preşedintele federaţiei iberice, Lafuente – Chaos, e în mijlocul lor. „Nu mai mergem la Moscova. Nu vrea Franco!” Ceee? Di Stefano se uită la Kubala. Ladislao îl priveşte pe Luis Suarez. „Louisito” îl caută cu irisul pe Gento. Ochii lui „Paco” dau peste cei ai lui Del Sol. Doamneee, ce fotbalişti!. „La seleccion a spulberat Polonia, 7-2 la general. Abia aşteaptă meciul cu bolşevicii. Să vadă care pe care.
Comuniştii îl au pe Iaşin în poartă, sînt campionii olimpici de la Melbourne, din ’56.
Meciul ras din ziare, din istorie
Meciul e şters din anale, deşi plecarea era peste două zile. Un comunicat sec: ” Federaţia Spaniolă a anunţat FIFA că cele două jocuri nu vor mai avea loc!”. Fotbaliştii plîng, pe ei nu-i interesează politica. Ştiu că au o trupă de vis. Încearcă un argument. „Uitaţi, tocmai ce am dovedit că sîntem tari la fotbal, Real Madrid a cucerit Cupa Campionilor Europeni la Glasgow, contra celor de la Eintracht”. Au greşit, bumerangul li se întoarce drept în cap. „Păi, vedeţi, oameni buni, sîntem pe val. Vă daţi seama ce înseamnă un eşec cu sovieticii? Ce ar spune lumea? Capitalismul cade în faţa proletarilor. Nu, nu mergem nicăieri!”
O singură victimă
Preşedintele federaţiei, care-şi dă seama de calamitate, încearcă ceva paşi: poate pe un teren neutru, poate două meciuri la Moscova, fără ca tovarăşii să ajungă la Madrid, poate… „Pravda”, oficiosul de la Kremlin, cere suspendarea spaniolilor. Aruncă o abureală, deşi, la spate, îşi freacă bucuroşi mîinile: nu vor da piept cu cea mai tare trupă a momentului. „Fascismului îi e frică de oamenii muncii. Vînduserăm 100.000 de bilete pe stadionul Lenin. Vrem depăgubiri!” Rămîne ca-n gară.
URSS merge mai departe. Chiar pînă la capăt. Învinge Iugoslavia şi cucereşte primul Campionat European, prima Cupă a Naţiunilor. UEFA dă, pe marginea mesei, „sancţiuni” Spaniei: 2.000 de franci francezi. Asta-i tot, lumea-i bucuroasă: ibericii au scăpat ieftin, UEFA a închis ochii, ruşii-s campioni. Spaniolii îşi vor lua revanşa patru ani mai tîrziu, chiar în finală.
Povestea s-a terminat. Ba, nu! Un singur om are onoare şi-şi prezintă demisia. Un singur om luptă contra lui Franco, cel care te criogena numai din privire. E Alfonso Lafuente-Chaos. Preşedintele federaţiei. Pentru el, mingea-i apolitică. Fluier final.
Spania 1964, revanşa contra ruşilor. Remarcăm un Iribar, un Zoco, un Amancio, un Luis Suarez…