Cel mai săritor băiat din lume

Dick Fosbury a inventat săritura în înălţime modernă. A luat un aur olimpic, apoi s-a făcut inginer, la 25 de ani. N-a acceptat să fie, niciodată, erou

Nu dorea să facă asta. Intrase în sala de conferinţe şi numărase. […]

Dick Fosbury a inventat săritura în înălţime modernă. A luat un aur olimpic, apoi s-a făcut inginer, la 25 de ani. N-a acceptat să fie, niciodată, erou

Nu dorea să facă asta. Intrase în sala de conferinţe şi numărase. Scurt. 20, poate 25 de rînduri, cu cîte 20 de oameni pe fiecare. „Doamne, peste 400 de ziarişti adunaţi doar pentru mine”, îşi spusese. Apoi se întrebase: „De ce, cine naiba sunt eu?”

Da, chiar aşa, cine era?
Prin 1960, pe la vreo 13 ani, se apucase de atletism. Săritura în înalţime, chestia aceea cu bară urcată la peste doi metri şi saltea după ea. Moda „forfecării” picioarele era pe final, apăruse altă şoricărie. Îţi luai avînt, treceai un picior peste ştachetă, corpul, apoi celălalt picior, dar cu faţa la burete, nu cu spatele. Se chinuise de un infinit de ori şi nu-i ieşea. Orice puşti cu pretenţii de vîrsta sa, lăsa băţul intact la 1,54 metri, înălţimea standard dacă vroiai să scoţi o domnişoară la un suc. La el nu mergea. Încercase cu „foarfeca”. Măiculiţă, de cîte ori se trezise cu bara în cap! Trecuse la „straddle”. Se săturase să se lovească în bărbăţie.

A tratat bara cu spatele!
Dar nu dezarmase. Seara, cînd ceilalţi plecau, rămînea, singur, pe pistă. Îi era ruşine să nu-l vadă careva. Se concentra, număra, descrescător, pînă la 15, vreme în care se mişca de pe un picior pe altul, calcula paşii şi…la treabă! Dar nu oricum, ci cu spatele. Adica „bătea”, se arcuia, sărea, cu faţa la cer, se unduia deasupra bării şi-şi trăgea picioarele. Asta era!!!

L-au „mirosit” şi-au chemat presa. L-au tras în poze. Era 1963, cum să nu-şi aducă aminte, cînd toată America a putut citi „Cea mai nebună săritură din lume!” I-a lăsat în pace şi a urcat ştacheta. 2.00, apoi, 2.10, apoi…

L-au luat la Olimpiadă, Mexico, 1968. Numărul 272, USA pe piept. Peste 2.20 au trecut numai trei. El, Valentin Gavrilov, rusnacul, şi „fratele” Ed Caruthers. La 2.20, Vali, nema, Ed din a doua. A ajuns în finală. Caruthers n-a putut. La ultima încercare a sa, a făcut ceea ce ştia. A început să numere. „15, 14, 13”. Stadionul se întreba. „Oare ăsta mai sare azi sau şi-a luat liber?” Lumea întreagă privea un slăbănog de aproape doi metri, cu un adidas alb şi unul albastru cum se pregăteşte să sară. Şi a sărit!!! 2,24 metri, campion olimpic cu încercarea aceea, „comică”, cu spatele la bară!!!

Omul acesta schimbase soarta atletismului. Folosise pantofi de sport light şi adoptase o nouă tactică. Pentru curioşi, la München, din 40 de săritori, 28 aveau să o facă după metoda sa!!!

S-a retras după aceea
Nu era un erou, ci doar un tip care inventase ceva. Nu degeaba dorea să se facă inginer. Nu doborîse recorduri mondiale, nu-i luase faţa lui Bob Beamon, doar trecuse o ştachetă. Aşa credea el. Nu putuse să se califice pentru 1972. Se retrăsese. Un fel de „Veni, vidi, vici!” De atunci, însă, faţa sportului se schimbase.

…Intrase în sala de conferinţe şi numărase. Scurt. „15,14, 13”. Descrescător. Ca atunci, pe „Olimpico Universitario”. „Acum un an de zile, în martie 2008, am fost diagnosticat cu tumoare vertebrală. S-a încercat scoaterea ei, dar, pentru că era prea aproape de şira spinării, s-a trecut la chimioterapie. Care a dat roade”. N-apucă să termine. Cei 400, poate mai mult, sunt în picioare şi aplaudă.

Omul, cu şapcă pe cap – chimioterapia nu e prietenoasă deloc -, nu plînge. Doar numără. Pe fundal, un retroproiector „curge”. „Mexico, 1968, săritura Fosbury!”
El e! Dick Fosbury! Fără lunganul de 21 de ani, „cel mai săritor băiat din lume”, atleţii şi-ar fi forfecat, poate, şi astăzi picioarele…

Astăzi, pare o săritură banală. Acum 50 de ani, însă, era o noutate

N-a plecat de tot din sport. Dick, în centru, în mijlocul atleţilor americani pe care-i pregăteşte