De la scudetto la Auschwitz

Arpad Weisz a fost antrenorul care a revoluţionat fotbalul în anii ’30. Descoperitorul uriaşului Meazza s-a stins neştiut de nimeni, în lagărul de concentrare

Zgura-i intră în nas, în gît, în urechi, în sînge. E cald. Ha,ha, bună gluma, păi […]

Arpad Weisz a fost antrenorul care a revoluţionat fotbalul în anii ’30. Descoperitorul uriaşului Meazza s-a stins neştiut de nimeni, în lagărul de concentrare

Zgura-i intră în nas, în gît, în urechi, în sînge. E cald. Ha,ha, bună gluma, păi dacă-i miez de august, cum dracu’ să nu fie cald? Nebunu’ i-a legat de piciorul drept o greutate de cinci kilograme, care-i sfîşie carnea. N-are voie decît cu stîngul. Cine-i ăsta şi ce vrea de la el? Auzi, după ce că abia poate respira, după ce că are pietre de picioare, ca sinucigaşii, l-a mai şi pus să nimerească, din zece lovituri, de minimum şapte ori pătratul acela de trei palme, desenat pe zid. Îşi bătea joc de el? Ăilalţi au ajuns de vreo oră acasă. „Hei, allenatore, de ce trebuie eu să muncesc mult mai mult decît ceilalţi?”. „Pentru că eşti mult mai bun decît ceilalţi!”, vine răspunsul. „Du-te-n…..”, zice-n gînd.

Sclavul e Giuseppe Meazza, probabil cel mai mare jucător italian din toate timpurile. Zbirului îi zice Arpad Weisz. Omul care-l va arunca în luptă, la 17 ani, la marele Inter, botezat, forţat, Sportiva Ambrosiana, pentru că vechiul nume îi amintea lui Mussolini de Internaţionala Socialistă. Evreul Arpad Weisz, născut în Ungaria. Cel mai modern antrenor al timpului său.

Controlul alimentaţiei în 1934!
Weisz n-a fost din filmul ăla. Prin ’26-’27, a aruncat costumul şi cravata şi a trecut, în trening, pe gazon, să le arate jucătorilor ce şi cum! O blasfemeie pentru acele vremuri. Le vorbea cu „dumneavoastră” ori cu „domnilor fotbalişti”. La Bologna a angajat un îngrijitor special pentru gazon, care-i raporta dacă noaptea firele s-au îngemănat. A aliniat o echipă ce supraveghea alimentaţia jucătorilor. Şi-a dus elevii, pentru prima oară în istoria fotbalului, în staţiuni cu apă termală, la refacere. Îi lăsa în „baltă” pînă li se îmbureţea pielea. Cînd i-a „curentat” pe cei de la Chelsea, cu 4-1, şi cînd a luat două „Scudetto”, cu Bologna, lumea s-a prins că-i „sculă”.

Dar nazismul scotea capul în Europa. Era evreu…

Fiul nu avea voie la şcoală. De la Bologna l-au alungat, deşi avea două titluri în tolbă. Au pus un arian, un particular, austriac. Cu lacrimi în ochi şi-a părăsit echipa şi a fugit, cu familia, la Paris. Nu s-a adaptat, a ajuns în Olanda. Trebuia să facă rost de mîncare. S-a angajat la „puternica” Dordrecht. I-a prins pe cei de la Feyenoord şi i-a scărmănat. Pe 15 mai 1940, lalelele au fost strivite de panzere. Peste un an, evreii nu mai aveau voie în şcoli, în restaurante, în transportul public, pe terenurile de fotbal. L-au gonit de pe bancă. Îşi punea pălăria, trenciul lung, Steaua lui David pe braţ şi se ascundea printre uluci. De aici urmărea antrenamentele şi-i aşeza pe cei de la Dordrecht pe teren, în „WM”-ul lui Chapman, pe care nimeni nu avusese curajul să-l folosească în afara Albionului… Nu-şi nega originea, nu-şi nega iubirea. Cîtă nebunie…

„Sir Fantaschtiche”
Aşa l-au botezat. Lanţul se strîngea, el continua cu fotbalul. Preşedintele echipei l-a ascuns în beci. L-au pîrît. L-au săltat pe 7 august 1942. A intrat pe poarta cu „Arbeit macht frei”. Auschwitz. Structura atletică şi trecutul sportiv l-au ţinut în viaţă 16 luni. Apoi, a cedat.

L-au găsit îngheţat într-un 31 ianuarie 1944. Se stinsese în faţa unei barăci. Omul care schimbase faţa fotbalului mondial plecase în cea mai deplină linişte. Murmurase doar patru cuvinte. „Illona, Roberto şi Clara”. Soţia şi cei doi îngeraşi. Gazul Zyklon B le curmaseră suferinţa. Şi „Il Ballila”, porecla lui Giuseppe Meazza. Cele mai mari patru iubiri ale sale…

Trupa lui Inter, antrenată de Weisz. În picioare, în centru, e marele Meazza