10 baterii şi doi electrozi

Miguel Garcia, fostul jucător de la Salamanca, merge pe bicicletă, rîde şi îşi sărută fiica. Acum un an, inima i se oprea 21 de secunde. Defibrilatorul îl ţinea în viaţă „Dacă-i o minune? Uitaţi-vă la mine! Sigur e o minune!” […]

Miguel Garcia, fostul jucător de la Salamanca, merge pe bicicletă, rîde şi îşi sărută fiica. Acum un an, inima i se oprea 21 de secunde. Defibrilatorul îl ţinea în viaţă

„Dacă-i o minune? Uitaţi-vă la mine! Sigur e o minune!” Barbatul care le vorbeşte are undeva pe la 30 de ani.
E-nalt, bine făcut, pe la un metru optzeci. Costum de fiţe, parfum cu rază lungă de acţiune. „E un aparat simplu, cu 10 baterii incluse. E cuminte. Cînd simte că victima intră-n fibrilaţii ventriculare, ţac!, se descarcă! E uşor de intreţinut. Ar trebui să se găsească peste tot în spaţiile publice, în şcoli, spitale, hoteluri, stadioane!”

Pare cel mai bun comis-voiajor din omenire. Gesticulează! Face un pas înapoi, trei înainte! Ia mîinile asistenţei şi le pune pe inima sa! Desface aparatul, îl coace la loc, închide ochii şi-l demontează iar, îl duce la spate şi, fără să-l vadă, îl îmbină la loc! E stăpîn pe sine! Arvuneşte vreo 10 bucăţi. Şi e fericit!

Cîţi ani a împlinit?
Apoi, se retrage în spatele cortinei şi se pune pe plîns. Are un an de zile şi tocmai a împlinit 32! Da, da! A împlinit 32, dar are un an. De la a doua naştere. Îl cheamă Miguel Angel Garcia. Fost jucător de fotbal. Vreo 160 de meciuri în Segunda şi Primera. Pe 24 octombrie 2010, la un Salamanca – Betis, se lega la şireturi. Trecuse vreo oră. S-a ridicat, a căzut chiar pe varul cercului de la centrul terenului. Marcos Marquez, coechipierul său, a început să plîngă. Ceilalţi şi-au pus mîinile la ochi. Cu excepţia a doi bărbaţi în costum. Unul era medicul Salamancăi, celălalt, al celor de la Betis. Cărau cu ei un aparat. Defibrilator îi zicea. 21 de secunde inima i-a intrat în pauză. Alergase pentru el mii de minute, nu putea lua un respiro? NUU! Nu putea! Electrozii aceia, şi bateriile acelea, şi softul acela şi oamenii aceia îl ţinuseră în viaţă!

Feher, Foe, Puerta, Jarque
Culmea, nu păcălise controalele. Feher, Foe, Puerta, Jarque. Ştia de toţi, nu te jucai cu aşa ceva. Mai mult, după decesul lui Antonio, cei din Andalucia obligaseră sportivii de performanţă să treacă teste „barbare”. Nu i se detectase nimic! Nimic! Piticaniile alea alcaline îi trimiseseră vorbă lui Sfîntu Petru să-l mai aştepte ceva vreme…

L-au anunţat să bată un cui şi să-şi atîrne ghetele în el. N-a disperat. S-a apucat de bicicletă, s-a apucat să-şi trăiască viaţa de familie. Cei de la „Oxidoc”, o companie care produce defibrilatoare, i-a cerut imaginea. Le-a dat tot! Mai mult, a acceptat să călătorească oriunde şi să promoveze gîngania aia care-l lăsase alături de Maria, soţia, şi de Daniela, fiica. Cînd făcea prezentarea, punea suflet, nu recita nişte instrucţiuni. Pentru că trăise totul pe pielea sa. Mîngîia aparatul, număra bateriile şi spunea…”Anual, în Spania se sting 40.000 de persoane din cauza infarcturilor. 80 la sută dintre ele ar putea fi salvate dacă are exista un defibrilator”…

Pe 24 octombrie, acum cîteva zile, a vîndut 10 bucăţi. S-a tras în spatele scenei şi, printre lacrimi, le-a cerut celor de la „Oxidoc” să le plătească el. Donaţie pentru un spital de copii din Oviedo.
Împlinise un an. Sau 32?

Miguel Garcia a avut noroc. Feher ori Puerta, nu. Din păcate, ori din fericire, uneori, între moarte şi viaţă sunt numai 10 baterii şi un defibrilator