Matchul vieţii

În 1950, americanii au învins Anglia în cea mai mare surpriză a fotbalului de pînă atunci. Apoi s-au întors la treburile lor: profesori, dricari, bucătari… „Sfinte Andrei, ce dracu e, mă, aşa de cald?”, se întreabă William Jeffrey, tehnicianul. Molfăie […]

În 1950, americanii au învins Anglia în cea mai mare surpriză a fotbalului de pînă atunci. Apoi s-au întors la treburile lor: profesori, dricari, bucătari…

„Sfinte Andrei, ce dracu e, mă, aşa de cald?”, se întreabă William Jeffrey, tehnicianul. Molfăie chewing-gum cu putere, pentru a-şi masca emoţiile. Dă roată ochii prin vestiar, ca vulturul care ocheşte popîndăul între porumbi. „Vai de capul nostru! Băieţii sunt minunaţi, dar poţi să le ceri imposibilul?”. Se stăpîneşte să nu rîdă. „Auzi, trupa de fotbal a Statelor Unite!” Ha, ha!

Păi Bahr, Walter Bahr, a prins avionul pe scară. Ce antrenamente, ce zile de concubinaj cu ceilalţi coechipieri. Era profesor, avusese ore pînă în ziua plecării. Mijlocaş…Borghi, Frank Borghi, portărelul, venise cu dricul la aeroport. „Mister, am avut de livrat ceva marfă, au răposat doi, cazuri grave!”Nu era de rîs, după război îşi găsise de lucru la un neam. Conducea muritorii pînă la Hades acasă. Gino Pariani, macaronarul, atacantul, ţinea o pizzerie. „Signore, mă fură angajaţii, tre’ să stau să număr toţi firfireii!”, îi zisese în timp ce gesticula. Italian, ce să-i faci! Ăştia erau, cu ăştia defila!

Cotă 500-1
Final de iunie 1950, CM din Brazilia. Naţionala SUA se echipează pentru matchul cu Anglia. Pardon, cu cea mai bună echipă din lume. 23 de victorii, patru înfrîngeri şi trei egaluri, astea după 1945. Cotă 3-1 pentru titlu. Ei, yankeii, tari ca zmeii. 2-45 golaveraj. Cota 500-1. Jeffrey, scoţianul, dă să zică tactica. Bătăi în uşă. Intră trei blonzi. Parcă i-a mai văzut pe undeva, prin ziare. Joe Maca, Ed McIlvenny şi Joe, Joe Gaetjens. „Boss, acu’ am ajuns şi noi, mai e loc?” „Sigur, tată, sigur, cu plăcere, chiar titulari!”

Un rigips îi desparte de englezi. Alf Ramsey e acolo. Va fi uns „Sir” din fotbal. Tom Finney. Toată viaţa la Preston. 433 de meciuri. Alt Sir. Laurie Hughes, 303 număr de ordine la „cormorani”. Dar Ed, „căpitanul”, se ridică în picioare. „Mister, e probabil ca ăştia să ne toace! Dar noi sîntem americani, avem mîndrie! Mîndrie!” Da, aşa e! Unul cu kilt, doi nord irlandezi, un friţ, vreo doi italieni, un belgian…În mod normal, Bahr poartă banderola. Dar azi l-au ales pe McIlvenny. E născut în Regat…

Şase ocazii pînă-n ’20
Pînă în minutul 20, Jeffrey îşi înghite de vreo şase ori guma. Două bare laterale, o transversală, trei intervenţii. Dar ei au mîndrie! În ’38 Bahr trage cu sete, Williams e pe minge, Gaetjens o „şterge” niţel. 1-0 şi stadionul explodează. Cînd ies de la cabine din nou, americanii dau impresia că se vor tăia. Însă au mîndrie şi rezistă. Cea mai mare surpriză de pînă atunci din istoria fotbalului mondial iese din cuptor. Dent McSkimming, singurul jurnalist yankeu ajuns în Brazilia, pe banii lui, se apucă de cronică. În vestiarul perfidului Albion se sparge tot. „Tu-i naţia mă-sii de viaţă. Ne-am făcut de rahat! Nu mai putem juca împotriva lor mîine?”, zice Wilf Mannion.

Ha, ha, istă treabă nu merge! „Bă, să mor de nu mi-e milă de ei. Cum dracu o să mai iasă pe stradă după ce i-am caftit?”, se întrebă Harry Keough. E 29 iunie. Pe 2 iulie pleacă acasă, la ale lor. De pe ultimul loc. Ce mai contează, doar au jucat meciul vieţii. Cu mîndrie!

În 1950, o mînă de yankei născuţi prin toate colţurile lumii, rîdeau de cea mai bună echipă de fotbal a momentului