Moartea domnului Barbosa
A decedat, prima oară, în 1950. Apoi în 1951, în ’57, în 63. Din nou în 1970, 1993. Şi în 2000. Moacir, portarul carioca din finala cu Uruguayul, a primit 50 de ani de condamnare. În Brazilia, pedeapsa maximă era […]
A decedat, prima oară, în 1950. Apoi în 1951, în ’57, în 63. Din nou în 1970, 1993. Şi în 2000. Moacir, portarul carioca din finala cu Uruguayul, a primit 50 de ani de condamnare. În Brazilia, pedeapsa maximă era de 30…
Prima oară şi-a dat seama că e mort într-o zi de iulie, 1950. Meciul se terminase, ajunsese în vestiar, dar aici nimeni nu-l băga în seamă. A dat să schimbe două vorbe cu Friaca, prietenul său de la Vasco, cu Danilo Alvim, cel cu care rămînea, după antrenamente, încă o oră-două să exerseze, cu…Nimic! Mai mult, unii coechipieri au plecat acasă fără să mai facă duş, doar ca să nu-l vadă.
A doua oară a decedat cînd a ieşit pe stradă. 51.944.397 de oameni îl urau. „Bă, boule, ai îngropat o naţiune!”, auzea din toate părţile. A încercat să facă o glumă. „Păi cine pe cine doreşte mort? Voi pe mine dacă eu deja v-am băgat în pămînt?” La un pas să-l linşeze…
A simţit, din nou, că e mort, chiar la echipa de club, Vasco da Gama. Ademir, Pinga, Sabara ori marele Vava se îngrămădeau să se echipeze pe o singură banchetă. Cea pe care stătea el avea doi metri…
„Să-ţi iei lemnele astea!”, i-au zis. „Lemenele” erau bările porţii
A patra oară l-au omorît prin 1963, cînd au schimbat gazonul de pe „Maracana”. „Să răsari pe aici, să-ţi iei lemnele!” Aşa i-au spus. „Lemnele” erau barele porţii unde apărase…Le-a luat acasă. Le-a frăgezit cu motorină. Le-a dat foc.
A 34-a oară l-au ucis în 1970. Brazilia ieşise campioană mondială, sărbătoare mare. Au chemat, după catalog, toate legendele. Toate, minus el.
A 63-a oară l-au ucis în 1993. Trupa „carioca” se pregătea de Mondialul American. „Ar da bine dacă jucătorii de odinioară, cu zeci de meciuri în spate, le-ar face o vizită băieţilor. L-au rugat să nu apară pe acolo. „Dumneavostră le stricaţi moralul!”
A 97-a dată l-au îngropat în 1997. Au dat să-l cheme să comenteze un meci al naţionalei. Prin ziare a apărut expresia „n-ar fi de bun augur…” L-au sunat, şi-au cerut scuze şi l-au pus pe altul.
S-a stins în 2000. „În Brazilia, pedeapsa maximă e de 30 de ani, indiferent ce faci. Eu am primit 50, fără suspendare!” Atît a avut de spus. La groapă, l-au ucis iar. Au venit doar vreo 50 de oameni. „Familia”, o fiică adoptivă şi 48 de cerşetori.
Cînd a ajuns, Sus, la împărţeală, l-au ţinut nouă ore deşi nu era nimeni. A apărut un înger. „Ne pare rău, ştiţi, Sfîntul Petru e fan Brazilia. Nu vrea să interpretaţi cumva greşit, chiar n-a avut vreme, de jos vin mulţi muritori şi abia facem faţă”… S-a dus spre locul unde fusese repartizat. La 80 de ani vorbea singur. „Da, aşa e, am fost, sunt şi voi fi mort… Moacir Barbosa, portarul din finala Brazilia – Uruguay, 1-2. Vinovat la golul lui Ghiggia..Vai de capul meu…Dar ce, am fost singur pe teren, nu eram 11?”
Dacă nimeni nu vorbea cu el de decenii, cine să-i răspundă?
Moacir (dreapta), alături de Gilmar. Meciul cu Uruguay nu avusese, încă, loc. Altfel, apărea singur în imagine