Popescu, românul care a fondat Partizan Belgrad

A jucat în naţionala sîrbă. A stat doi ani în lagăr la Turnu Măgurele. A trecut la Juventus. S-a reîntors pe front. A semnat actul de naştere al „alb-negrilor”

Doi ani! Da, astăzi se adună doi ani de cînd […]

A jucat în naţionala sîrbă. A stat doi ani în lagăr la Turnu Măgurele. A trecut la Juventus. S-a reîntors pe front. A semnat actul de naştere al „alb-negrilor”

Doi ani! Da, astăzi se adună doi ani de cînd „serveşte”, la masă, celebra tocăniţă de orz plus o cană, plină, cu apă. Nu plînge! Ba da, o face, de ciudă! Pentru că nu înţelege ce dracu caută el, cetăţean român, într-un lagăr de exterminare de la Turnu Măgurele, alături de ruşi, de ţigani, de evrei şi de polonezi. E primăvara lui 1943…

…La Bucureşti, uşa se dă de perete. E „Sindelar”, poreclit astfel după numele marelui austriac. E băiatul bun la toate. Biroul inginerului Cezar Popescu, boss-ul celor de la Juventus. „Dom’ Cezărică, una tare de tot, caldă de încă dogoreşte. În lagărul opt, da, ăla de la Măgurele, e cazat un internaţional sîrb. Mă iertaţi, da-l cheamă ca pe dumneavostră. Virgil Popescu. Sculă mare, fundaş, 27 de ani. Am un ciripitor acolo, mi-a zis tot. Înalt, bine făcut. Mă rog, ce-o fi rămas din el, săracu, după două cantonamente de doi ani…”

Născut la Zlatna, capturat lîngă Belgrad
Şase zile îi ia inginerului să rezolve problema. Caz incredibil. Virgil Popescu e român sută la sută. A scos primul „oaaa” la Zlatna, în Alba. În 1916, suflarea era în Imperiu. Părinţii lui au trebuit să se mute în ceea ce avea să devină Iugoslavia după 1918, dar piereau cînd el era, încă, ţînc. Jumate sîrb, jumate român, debuta la Vojvodina Novi Sad, echipă istorică, fondată pe la 1914. „Trupă de milioane”. Aşa era botezată gruparea din ’40. Intra la Academia Comercială din Belgrad, uda şi tricoul naţionalei B. Invadarea ţării sale, pe 6 aprilie 1941, îl găsea sublocotenent. Pe 12, Belgradul cădea. El mai rezista patru zile, înainte de a se preda. Era trimis…în România, în lagăr, deşi se născuse aici! Aşa ţipase la nemţi inginerul. ESTE ROMÂN, noi sîntem aliaţii voştri, deci ce caută el aici?
L-au lăsat liber…

Prima „Căprioară”…
Pe 10 octombrie 1943 debuta la Juventus, alături de marele Flamaropol, contra lui Angelo Niculescu, aflat la Craiova. Era prima „Căprioară” din fotbalul nostru. Elegant şi pe gazon, şi în afara lui. Într-o zi – inginerul nu era -, a dat buzna în biroul „vicelui” Traian Ionescu II. „Nu mai pot sta! Plec să lupt pentru Jugoslavia, dar mă voiu întoarce în Bucureşti. E patria adoptivă, mareşalul Tito are nevoie de mine. Nu pot păcăli viaţa!” L-au lăsat să plece! L-au condus cu o maşină pînă la mal de Dunăre.

Nu s-a mai întors, niciodată, la noi!
I-a alungat pe nemţi şi, în octombrie 1945, a fondat gruparea Fudbalski club Partizan. N-a renunţat, niciodată, la Virgil, dar a devenit mai sîrb decît era: Stanislav Virgil Popesku. Doi ani a jucat aici. Nu mult, a prins doar 17 meciuri. Destul cît la capitolul legende să apară alături de Katanec, Savo Milosevic, Pedja Mijatovic ori Zlatko Zahovic.

Ziarul „Politica”, din ianuarie 1941, prezenta cronica unui meci de senzaţie, Vojvodina – Szeged, 5-0, cu Popesku titular. În medalion, în perioada în care evolua la Juventus Bucureşti