„Aş vrea să mor cu pintenii în picioare!”

După ce a cucerit „bronzul” la dresaj, la JO de la Moscova, Dumitru Velicu a fost întrebat de comunişti ce favoruri doreşte. A răspuns: „Pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie, desfiinţată în urma cu 30 de ani!”

Îşi […]

sâmbătă, 11 iulie 2009, 6:24

După ce a cucerit „bronzul” la dresaj, la JO de la Moscova, Dumitru Velicu a fost întrebat de comunişti ce favoruri doreşte. A răspuns: „Pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie, desfiinţată în urma cu 30 de ani!”

Îşi înghiţise nodul din gît, salutase milităreşte şi acum aştepta. Nu-i era teamă, nu avea emoţii, dar în faţa lui se aflau mai marii Armatei Române, aşa că…”Tovarăşe colonel Dumitru Velicu, conducerea Ministerului te felicită pentru rezultatele extraordinare obţinute la Moscova. Chiar şi tovarăşii comunişti din URSS ne-au trimis telegrame de mulţumire pentru modul în care ai reprezentat scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România. N-am vrea să ne înţelegi greşit, dar reprezentanţii PCUS ne-au sugerat să-ţi acordăm ceva favoruri. Cam ce-ai dori?”

Hait! Ce e asta? Nu ştia ce să creadă! E cumva vreo capcană? Vor să vadă ce lucruri imperialiste îi trec prin cap apoi să aibă „grijă” de el? Ce tip de glumă? Dar oamenii erau prea serioşi. Atunci, a tras aer în piept şi a spus totul, dintr-o suflare. „Tovarăşi, doresc ca din acest moment pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie! Atît!” Apoi, a murmurat, doar pentru el: „Decebal”…Cu trei decenii în urmă, „tovarăşii” suspendaseră o tradiţie veche de fix 100 de ani!!!

Blajinul cu disciplină de fier
Se născuse la Rîmnicu Vîlcea, cu 50 de ani înainte. Citise tot ce se putea citi, la acea vreme, despre cai şi cavalerie. Ştia de prinţul Stirbey şi Şcoala sa de specialitate, de la 1847. Cunoştea că ea avea, la 1900, 2337 de cursanţi şi se mîndrea cu faptul că era sora mai mică a celebrului stabiliment de la Saumur, din Franţa. Îţi vorbea, liber, despre faimoasa şarjă de la Robăneşti, din timpul Primului Război Mondial, cînd cavaleria a atacat cu baioneta scoasă şi doar 18 soldaţi s-au mai întors. Iubea caii, erau viaţa lui. Îi iubea cu toată natura sa blîndă, blajină. Îi iubea şi cu formaţia de ofiţer. Ştia că trebuie să le dea zahăr, că trebuie să-i certe, că trebuie să le mîngîie grumazul, că trebuie să-şi lipească, uneori, capul de gîturile lor. Că la concursuri nu e singur, sînt doi. Şi că nu depinde numai de el dacă obstacolul e trecut sau nu. Cu armăsarul Decebal, la Moscova, îi uimise pe mulţi. Atît de mult, încît „tătucii” trimiseseră depeşe la Bucureşti cu mesajul: „Aveţi grijă de el!”. La propriu…

Ar fi putut cere, totuşi, ceva. Ceva, cît de mic. O mărire de salariu, o pensioară liniştită, un postuleţ mai bun pentru o verişoară de a sa. Dar a renunţat la toate acestea.
Povestea spune că ani buni după aceea, pe holurile Clubului Sportiv al Armatei Steaua, trecea un ofiţer, chipeş, cu mustăcioară tuşinată, încins cu centură, drept, cu nişte epoleţi strălucitori, cu arma „Cavalerie” trecută pe ei.

S-a stins în 1997, dar unii jură că şi astăzi parcă i se mai aud paşii!

Comentarii (20)Adaugă comentariu

dragos (2 comentarii) • 12 iulie 2009, 1:50

pune mai nea oprisene o poza pt noi astia mai mici cu epoleţii strălucitori, cu arma “Cavalerie” trecută pe ei.

eu aka me (10 comentarii) • 12 iulie 2009, 2:08

misto

cornel (6 comentarii) • 12 iulie 2009, 6:51

O adevarata lectie despre ceea ce inseamna in primul rand respectul, apoi traditia si istoria.

daniaania (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 8:13

da, Velicu a fost un „produs”comunist..dar cu succes..!Chiar daca blamam comunistii, pe vremea aceea erau sportivi adevarati,aveam la ce sa ne uitam si sa admiram..!!acum nu mai santem comunisti si nu mai avem rezultate..descifreaza asta d-le Catalin!![sau sesizez un iz de nostalgie..?] una peste alta, esti tare..!!

Eddie (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 8:44

Bravo pentru restituire. Pacat ca nu exista nici o inregistrare a performantei din 1980 (sau cel putin eu n-am gasit nici una).

Vicentiu Andrei (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 9:42

Super! De unde stii toate aceste povestioare? Mi-e dor de astfel de romani…

zagna (18 comentarii) • 12 iulie 2009, 9:51

super articol, e bine ca mai gasiti timp si pentru sportivi si oameni adevarati, cu atat mai mult stelisti. ne-am saturat de becalisme, borcisme, ianculisme, coposisme, porumbisme…

Vladimir Cohn (6 comentarii) • 12 iulie 2009, 9:55

Frumos

Ionut (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 10:51

Superb, ca toate articolele de fapt pe care le scrieti.. astept cu nerabdare sa apara urmatorul.. tot respectul..

procivilizatie (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 11:17

Articole dvs. ma fac sa cred ca mai exista speranta in presa sportiva din Romania…ca mai exista speranta in Romania in general pentru o viata mai buna, pentru civilizatie, pentru oameni extraordinari. Domnule Oprisan continuati tot asa, educati masele, educati cititorii GSP-ului si in 40 de ani veti ajunge cu domn’ Naum si Banciu precum Chirila. Viitorul cu dvs. si cu dumnealor suna bine pentru noi, cititorii tineri de sport, care doresc altceva decat poluarea mediatica zilnica.

florin.b (22 comentarii) • 12 iulie 2009, 11:30

Felicitari Catalin! Minunat articol .Eu locuiesc la tara si am un cal pe care il iubesc.Cu adevarat caii sunt cele mai nobile fiinte ( nu animale ) .Caii rid si pling ,dl Oprisan si dragi prieteni, pling dar nu se vaita niciodata desi de multe ori sunt batiti ,schingiuiti,umiliti.Nu am stiut pina acum de acest campion Dumitru Velicu,si nici de acest teribil gest al sau de curaj si de aceia va multumesc pt ca vorbiti si despre marile personalitati care au fost nu doar de nulitatile din prezent.Si inca ceva ,un mesaj pentru cei care vor citi acest articol si acest comentariu;Trebuie sa facem ceva pentru cai,e un adevarat macel si in rindurile cailor de rasa ( oare cite herghelii mai sunt in Romania?) dar mai ales in cel al cailor obisnuiti care sunt exploatati la maxim si apoi sunt vinduti ,numai piele si os, sunt incarcati in camioane unde stau ingramaditi si de multe ori li se rup picioarele pentru a nu se mai zbate .Sunt lucruri cumplite care se intimpla si nimeni nu face NIMIC! Si toate aceste lucruri pentru bani,pentru ca la noi nu se poate o sarbatoare fara sa nu ne ghiftuim cu mici .Ei bine prieteni ,majoritatea pastelor din care se prepara ,,traditionalii mici” e carne de cal! Si pina sa ajunga pe gratare acesti cai patimesc cumplit.Nu crede-ti ca e timpul sa oprim acest genocid?

Vasy (2 comentarii) • 12 iulie 2009, 12:32

Cum ti-ai amintit acum de el? Ce frumos din partea mea… nici macar nu auzisem de OMUL asta, in zile in care nici macar participanti nu mai avem in concursurile de echitatie, darmite medaliati…

bogdan (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 12:58

un roman cu capul sus mai multi ca el mai mandru ma simt roman as avea o rugaminte:as vrea ca atunci cand scrieti un articol despre campioni semicunoscuti ,dati-ne si o biografie a personajului si macar o fotografie

animalutul20 (8 comentarii) • 12 iulie 2009, 15:10

daca era mutu, cerea liber la vama pt coca+ina………cele 2 prietene nedespartite……..

velicu a fost un sclav al armatei, dar a dovedit valoare si caracter…………atunci inca mai existau si sportivi…..acum toti intreaba doar ce prime au…………

durden (109 comentarii) • 12 iulie 2009, 15:37

MI-NU-NAT!!!

Mugur A. (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 16:46

Sunt sigur ca aceasta poveste este adevarata.Am facut calarie de performanta pana in 1994 la clubul din Piatra-Neamt si am avut ocazia sa-l cunosc personal pe Dumitru Velicu.Eram junior si am ramas impresionat de comportamentul si profesionalismul de care dadea dovada.A ramas o figura de legenda in echitatia romaneasca.L-am vazut calarind la dresaj calul cu care urma sa intre in concurs una dintre elevele sale, iar la peste 60 de ani tinuta sa era impecabila:spatele drept,pieptul in fata, privirea inainte.La sfarsitul anului, eleva a iesit campioana nationala la juniori cu acel cal.
Stiu ca purta permanent cu mandrie uniforma militara, iar pintenii erau nelipsiti de la cizmele de ofiter.O alta poveste spune ca atunci cand intalnea o doamna cunoscuta ,batea 3 pasi de defilare, saluta militareste lovindu-si calcaiele cu pinteni in acelasi timp, se descoperea si saruta mana doamnei…!Era un adevarat spectacol, dar pentru el era ceva normal, firesc.Educatia vechii scoli de cavalerie.
Nu am avut ocazia sa vad acest „spectacol”, dar legenda ramane…

darthmalak (1 comentarii) • 12 iulie 2009, 17:14

Ca sa cred ca nu ai inventat toata povestea subscriu si eu cererii lui dragos, pune o poza in care se pot vedea epoletii de care vorbesti, ca mi-e tare greu sa cred ca, comunistii ar fi facut un asemenea compromis.

carisma (5 comentarii) • 12 iulie 2009, 19:35

felicitari, sunt putini oameni care mai scriu ceva in romania care sa ma emotioneze,sunte-ti faorte multi talentatzi dar din cei multi majoritatea scriu „becali” eati o exceptie si sper sa scrii in continuare despre lucruri si OAMENI care conteaza in sport si sa lasi raitingul de o parte .inca o data felicitari

Sibelius (5 comentarii) • 19 iulie 2009, 8:59

Felicitari!
Si…vrem si noi o poza cu Dumitru Velicu…cu sau fara epoleti.

Sica Velicu (1 comentarii) • 29 martie 2017, 6:41

Cred ca aveam vre-o cativa anisori cand am plecat cu tata si cu mama la balci la Rusanesti, cu sareta trasa de o iapa blanda. Am parcat sareta pe campul de la Rusanesti unde se facea balciul. Pe bancheta din sareta eram eu, pe centru, în stanga mea era tata (el tinea haturile si biciul) si în dreapta, mama. Asa cum am spus, pe campul respectiv se facea balciul, iar pe marginea campului, situat chiar pe malul Oltului, erau parcate o multime de carute, iar caii erau lasati liberi sa pasca. Era luna august, iar apa din Oltului se infiltra si in maluri ceea ce facea ca iarba de pe maluri sa fie foarte verde si hranitoare pentru cai si vite. Deodata, din multimea de cai, un armasar alb spre gri (tata ii numea cai suri), s-a repezit spre sareta noastra, probabil atras de iapa inhamata la sareta. Iapa noastra s-a speriat si s-a ridicat in doua picioare, ca raspuns la avansurile armasarului sur. Mama s-a speriat si a strigat speriata si cu speranta la tata: -ONELE ! Imediat, tata s-a dat jos din sareta, cu biciul in mana si i-a doua bice armasarului pe spate, ca sa-i distraga armasarului atentia de la iapa noastra. Proprietarul calului a venit imediat si l-a prins de capastru. Apoi, tata l-a intrebat cine este, tin minte ca era un om (asa li se spunea la noi barbatilor, de unde si replica tipic olteneasca "OMUL SI FOMEIA LUI") din Rusanesti, adica chiar din localitatea unde se facea balciul. Mai apoi, cand am crescut si am reluat faptele din memorie, am dedus ca pe tata il interesa calul, fiindca era foarte frumos, iar tata chiar se priceapea la cai. In sfarsit, balciul s-a terminat, noi am plecat acasa, iar tata si-a chemat prietenii si le-a povestit intamplarea cu calul sur. Eu ma jucam, eram mic, nu am fost atent la ce instructiuni a dat tata prietenilor lui, dar peste cateva zile, a venit unul din acesti prieteni la noi acasa cu caruta si de caruta era legat calul sur din Rusanesti. Tata a mangaiat calul, i-a cuprins capul in brate si i-a spus prietenului: -"sa fie transportat la Bucuresti la centrul de calarie. De azi numele lui va fi DECEBAL". Mai tarziu, cand aveam 40 de ani, am aflat, de la unchiul Nica Velicu, ca tata a castigat locul trei la olimpiada de la Moscova cu calul Decebal. Povestea adevarata a lui Dumitru Velicu, cunoscut si ca ONEL la centrul de calarie de pe Plevnei, este lunga. Eu, fiul lui, stiu foarte putine din faptele lui, facute pentru Romania, si credeti-ma ca ati ramane uimiti daca ati afla de cate ori si-a pus viata in primejdie pentru ca tara noastra sa ramana in hotarele ei si sa atinga nevelul de dezvoltare pe care l-a atins inainte de Revolutie. Eram student la Institutul de Marina Mircea Cel Batran, cand dintr-o intamplare, am aflat cine a fost cu adevarat tatal meu, generalul Velicu Dumitru. A fost un om exceptional, care m-a influientat foarte mult, oferindu-mi caracterul lui ca model de urmat în viata. L-am iubit foate mult si el totodata m-a iubit si el la fel de mult. Multumesc, domnule Catalin Oprisan pentru elogiile aduse tatalui meu si multumesc totodata si celor care-l apreciaza si fac comentarii frumoase la adresa lui, comentarii pe care le-am citit cu placere. Raman recunoscator celor care l-au cunoscut si carora le-a fost prieten, celor care cunosc cu adevarat realitatea despre viata lui, si daca sunt amabili sa-mi transmita orice informatii despre el pe adresa [email protected] (pentru ca in felul acesta sa-mi formez o imagine cat mai completa despre personalitatea tatalui meu), chiar cu riscul de a ma repeta-eu le voi fi foarte recunoscator. Multumesc anticipat.