Moartea lui Ipu din Giuleşti

„Tăticu, Copos vrea să dea afară 40 de oameni. Nu salvez decît unul, dar dacă pot ieşi la pensie şi pot ajuta un amărît să nu devină şomer, de ce să nu o fac?” Rică Răducanu, autorul celui mai fair […]

„Tăticu, Copos vrea să dea afară 40 de oameni. Nu salvez decît unul, dar dacă pot ieşi la pensie şi pot ajuta un amărît să nu devină şomer, de ce să nu o fac?” Rică Răducanu, autorul celui mai fair gest din cariera sa

Petru Lascău, un pastor român stabilit în America, povesteşte că într-un salon de spital se găseau doi bolnavi. Unul dintre ei, cel care suferea cumplit din pricina plămînilor, era ridicat zi de zi de către sora medicală lîngă geam, unde trebuia să stea în picioare o jumătate de oră. De acolo îi povestea colegului de suferinţă, ţintuit la pat de o semiparalizie, ceea ce se petrecea afară. Cum primăvara zarzării erau în floare, cum arăta, vara, verdele mătăsos al ierbii, cum în parcul din apropiere, toamna, un vînt molatec unduia pletele unor tineri îndrăgostiţi şi cum iarna copiii făceau Moş Crăciuni din zăpadă, cu nas din morcovi. Luni în şir, an de an…Orele treceau, parcă, mai uşor, şi paraplegicul aştepta, cu înfrigurare, să vină o nouă zi. Simţea cum în trupul său reînvie pofta de viaţă, cu fiecare descriere a ceea ce era de cealaltă parte a geamului.

Într-o noapte, însă, ochii săi spre lume au început să tuşească. Tare de tot. Ar fi vrut sa facă ceva pentru cel prin care trăia. Dar mîinile, imobile, n-au putut apăsa butonul. De dimineaţă l-au scos din camera şi l-au dus la morgă. „Şi mie cine o să-mi mai povestească?”, s-a întrebat. I-a venit o idee! Asistenta l-a tras lîngă geam. Cu forţări supraomeneşti s-a rdicat, după zeci de luni de nemişcare, într-un cot. S-a uitat „dincolo”, să vadă măcar un crîmpei din minunata lume descrisă de minunatul său coleg de suferinţâ. În faţa ferestrei era un perete mare, alb şi gol.

Băiatul cu inimă de aur
La mijloc de săptămînă nu l-au mai putut ajuta. Pe el, cel care de atîtea ori îi susţinuse. Fie cu o poantă, fie cu un sfat, fie cu o chetă de carne cînd pe bucătaria Pro Rapidului se pusese lacăt. Poate că nici nu avea nevoie de ajutor. În el, în Ipu din Giuleşti, trăseseră toţi, dar nu se supărase. S-a bărbierit, şi-a pus straiele de sărbătoare şi-a zis sec: „Tăticu, Copos vrea să de afară 40 de oameni. Eu am formele de pensionare gata. De ce să nu salvez un amărît? De ce să-l las să-l transfere la şomeri? Mai bine mă retrag eu. E unul singur, nu pot mai mult, dar decît deloc…? Mi-am trăit traiul, mi-am halit mălaiul”…

La mijloc de săptămînă, Rică, cel cu Atlasul în loc de Atlantic, cu cartea poştală cu imaginea Operei din Timişoara „trimisă” de la Belgrad, cu geamul deschis la avion, cu „BAC”-ul luat după licenţă, el, cel mai jovial dintre pămînteni, a făcut un gest URIAŞ. Secole-lumină de acum încolo, dis de dimineaţă, cînd se va bărbieri şi se va privi în oglindă, George Copos va simţi, pe obraz, o palmă de portar, mare, fără mănuşi…