Nea Costică

Cînd a ajuns la echipă, pentru a nu pierde trena lui Ţop Voinescu, i-a rugat pe Onisie, Bone ori Apolzan să-i tragă la poartă. Partenerii de antrenament aveau vreo 600 de meciuri adunate la CCA!!! De un an, toţi se […]

Cînd a ajuns la echipă, pentru a nu pierde trena lui Ţop Voinescu, i-a rugat pe Onisie, Bone ori Apolzan să-i tragă la poartă. Partenerii de antrenament aveau vreo 600 de meciuri adunate la CCA!!! De un an, toţi se „încălzesc” în ceruri…

Buf!!! Mingea loveşte transversala! În fracţiunea aceea de secundă, mii de stropi de rouă sar în aer. „Hai, hai tată, că se poate! Mai cu sete!”, zice portarul. Se întinde binişor după următoarea „torpilă”, dar reuşeşte să respingă. „Akbare, vrei să-mi dai degetele peste cap?”, întreabă. „Totoşule, în tine am speranţe că mă poţi învinge!” N-apucă să termine, că Fane deja îl execută. “Bravo, diseară ai trei berici reci de la mine, la Mon Jardin! ”Ultimul e “Piţi”, marele căpitan. „Dacă nu dai gol, fac şi eu un dans cu franţuzoaica ta de aseară?” Afară e un frig de nu-ţi vine să scoţi termometrul la vedere. Şi zloată, şi nămol, şi 11 centimetri intră gheata în mocirlă. Dar ce-i interesează pe ei? În poartă e Costică, Costică Toma, „Violonistul”. Tigrul Akbar e Vasile, Vasile Zavoda. Alături sînt Ştefan Onisie şi Alexandru Apolzan. Toţi au venit de dimineaţă la teren ca să-l ajute pe goalkeeper şi să-l antreneze. El i-a rugat, pentru că se află în competiţie cu Voinescu, iar Ţop nu ştie de această afacere. Ce-i drept, de vreo opt zile se cam uită urît cînd îi vede, la 10.00, deja la duşuri, dar nu se prinde şi îi ia peste picior: „Bă, voi aţi dormit în vestiar?”

Un deceniu de bătălii crunte!
Cînd a ajuns la CCA în ’52, l-a găsit pe Voinescu în poartă, titular incontestabil. Şi-a ridicat şortul pînă la buric, aşa cum era moda acelor vremuri, helanca pe gît şi…la treabă! La riglă, ambii aveau 174 cm, dar Ţopică era mai subţirel, mai agil, Costică îl bătea cu vreo 20 de kilograme. „Şi, ce, mă, ăsta are trei picioare?”, îl auzeau prietenii spunînd. El jucase şase luni în B, Voinescu auzise de cîteva ori cîntîndu-i-se imul naţional. El era mai echilibrat, Ţop se aprindea mai repede, el ieşea pe centrări, Ţop excela pe linia porţii. 10 ani, un deceniu, au avut o rivalitate. Probabil, cea mai cruntă bătălie din istoria sportului nostru. Pe cît de cruntă, pe atît de fair. Ilie Savu, tehnicianul, nu avea ce face, trebuia să-i bage pe rînd. Colegii făceau bîză de ei: „Mă, aveţi grijă ca nu cumva unul dintre voi să adoarmă! Cum îl vede că a tras pe dreapta, celălalt fuge la antrenament!” Ajunseseră să plîngă dacă nu erau titulari. Dar nu o făceau de ciudă, ci pentru că nu se aflau ei între buturi.

Toma a prins 108 meciuri pentru echipa de aur a Stelei, 16 la naţională. Cînd s-a retras, n-a putut sta prea departe de gazon, a devenit antrenor la echipe mici, apoi, descoperitor de talente. Un atac cerebral, o fractură de bazin şi, apoi, un alt atac, l-au învins definitiv. Acum un an, pe 13 mai, Nea Costică a făcut ultima robinsonadâ. Doar Ţop a rămas să mai povestească cum îşi trăgeau şapca pe ochi, cum îşi dădeau părul cu briantină şi cum stingeau doi-trei ţapi de bere după fiecare meci, pe colţ, la „Gambrinus”…