Sugar Ray

În decembrie ’65, la „Madison Square Garden”, a primit un trofeu uriaş. S-a dus acasă, dar nu avea mobilă unde să aşeze cupa, deşi cîştigase 4.000.000 dolari! 20 de ani au trecut de la moartea sa!

Deschise uşa de la […]

În decembrie ’65, la „Madison Square Garden”, a primit un trofeu uriaş. S-a dus acasă, dar nu avea mobilă unde să aşeze cupa, deşi cîştigase 4.000.000 dolari! 20 de ani au trecut de la moartea sa!

Deschise uşa de la bucătărie, puţin, cît să-i încapă ochii dar să nu lase mirosurile să-i invadeze clienţii de lux din restaurant. „Mamă, grea seară!”, îşi zise. Frank, marele Frank Sinatra era chiar în mijloc. Lîngă el, Lena, Lena Horne, celebra cîntăreaţă de jaz. Doi paşi mai încolo „Jackie” Gleason, uriaşul artist. Hoppaaa, uite-l şi pe Nat King Cole, „omul său”!!! Ce i-ar fi salutat pe toţi, ca patron ce se găsea… Dar nu prea avea cum, meciul bătea la uşă. Se întoarse brusc spre Jimmy, mîna sa dreaptâ. „Adună-i pe toţi!” Atît a glasuit. „Pe toţi” însemna secretara, bărbierul, maseurul, responsabilul cu încurajările, cîţiva antrenori, cîteva femei „bune”, piticul pe post de mascotă, frizerul, managerul, strînşi…13 oameni. „Sugar Ray” se pregătea să intre în ring.

„Din Harlem plecat-a negrul”
Cînd era mic, dorea să se facă medic. După ce părinţii săi au divorţat, a ajuns în Harlem, „patria” smecheraşilor, unde n-ai voie să respiri o singură dată greşit dacă vrei să te ştie lumea de „nigger” respectat. La 14 ani s-a apucat de box, cam tîrziu, dar a recuperat timpul pierdut în doar cinci ani. Ca amator a avut 85 de meciuri fără înfrîngere, cu 69 de „podele” înainte de termen, 40 dintre ele în prima repriză. Se mişca „dulce precum zahărul” aşa că s-a ales cu apelativul „Sugar Ray”. A fost primul sportiv de culoare din istoria omenirii care a patentat „anturajul”, adică armata de băgători de seamă ce se deplasa cu el meci de meci. „Rupea” tot ce prindea în cale. „Da, am cîştigat vreo patru milioane de dolari, dar nu asta a contat. Doream doar să ajut lumea, s-o văd fericită. Dădeam bani apropiaţilor, deşi ştiam că niciodatâ nu-i mai văd înapoi”.

A trecut la profesionism şi a început să domine şi aici. În 1952 , pe „Yankee Stadium”, în faţa a 70.000 de aameni, a dat piept cu Joey Maxim, campion de la degetele de la picioare pînă în vîrful capului. Mercurul urcase la 39, 4 grade… A fost singura sa înfrîngere, în repriza a 13-a, deşi mulţi afirmă şi acum că nu pumnii lui „Jo” l-au ameţit, ci zăpuşeala. Credibil, dacă ne gîndim câ pînă şi unul dintre arbitri a leşinat.

I-a plăcut să rîdă
Specialiştii îl consideră cel mai mare boxer „ever”. Cassius Clay recunoaşte că a învăţat de la el. Era capabil să dea o lovitură mortală chiar şi atunci cînd se retrăgea. Pe 19 decembrie 1965, America l-a omagiat la „Madison Square Garden”. A fost o seară emoţionantâ. Cînd a ajuns acasă, în micul sâu apartament din Manhattan, n-a avut mobilă pentru a pune trofeul primit la ceremonie. „Mi-a plăcut să rîd tot timpul, chiar şi în ring. Banii sunt făcuţi pentru a te bucura de ei”, spunea.

În aprilie 1989, un duşman fără mânuşi, maladia Alzheimer, avea să-l facâ K.O. La doar 67 de ani!