Gazul care te alege

După ce se risipeşte ceaţa toxică, după ce ne ştergem ochii, vom vedea mai limpede?

Nu cunosc om mai liber pe planeta fotbal decât Gabi Balint. De fapt, Gabi Balint trăieşte pe planeta Gabi Balint. E un alien. De când era fotbalist. De când era ţinut mai mult pe bară, deşi dădea goluri istorice.

De ce era ţinut „la cutie” nimeni nu prea mai ştie, sau nu mai are chef să ştie de ce. O frustrare exprimată şi azi într-atât încât, exasperat, Anghel Iordănescu, mai în glumă, mai în serios, a răbufnit în direct: „Te sparg dacă mă mai întrebi de asta!”.

De fapt, răspunsul e simplu. Gabi era altfel. În lumea fotbalului, să fii altfel e periculos. Gabi a fost unul care nu a crezut că a da bine cu piciorul în minge te absolvă de orice altă pasiune şi interes în viaţă.

Pentru el, existenţa nu s-a oprit la fotbal. A cântat, scrie versuri în notă umoristică, face tot felul de poante cu miez, descoperă filme bune şi se minunează în continuare ca un copil de multe care îi ies în cale. Gabi e o bucurie unică. Într-un singur lucru se aseamănă cu mulţi alţii. Gabi nu face politică. Deloc. Ca noi toţi. Sigur, mai înjură tembelismele zilnice, ca noi toţi, dar nu merge mai departe.

A, am uitat un fapt rar de care se mai face „vinovat”: Gabi nu se bagă în conflicte. Le urăşte. Rezolvă totul cu un zâmbet. De multe ori râde cu lacrimi. Într-o zi i-au curs şiroaie. Dar aceea a fost ziua în care nu a mai râs.

Arena Naţională, Steaua – Rapid, play-off de Liga a 4-a. Peste 30.000 de suflete. Nişte descreieraţi, puţini, se iau la harţă. Intervin jandarmii. Şi, dintr-odată, stadionul se acoperă de un fum alb. Oamenii fug ca de tsunami. Tribune întregi se golesc în câteva clipe. Bărbaţi, femei, copii se calcă în picioare ca să scape de fumul toxic. Gaze lacrimogene, în cantităţi industriale.

Vă sună cunoscut? Aflat de partea cealaltă a arenei, Gabi Balint se îneacă, ochii îi curg. N-a avut nicio treabă cu încăierările. Nu a fost nici măcar aproape. A fost, ca de obicei, în altă lume. N-a fost de ajuns. Lumea cealaltă, lumea reală, lumea brutală, a venit peste el. Gazul l-a lovit ca pe toţi ceilalţi. De acest gaz nu ai cum să te ascunzi. Atinge pe oricine încearcă să respire aer în spaţiile în care s-a dat ordin de atac.
Şi acestea sunt, de fapt, tot spaţiul. Că eşti pe stadion, că eşti într-o piaţă sau că te uiţi la televizor, gazul se revarsă şi te pedepseşte. De ce? Vom petrece tot vreo trei decenii, ca Gabi, până să ni se spună „Terminaţi că vă sparg!”?

Puteam să scriu despre victoria Simonei. Ce poate fi mai frumos? Meciul acela epic de la Montreal e deja un clasic al genului. Ar trebui proiectat în cinematografe. Dar ce a fost după meci e ceea ce ne leagă de Simona Halep.

Suntem legaţi de limbă cu ea. Limba pe care ar fi vrut să i-o sucească ăluia de tot o-ndesa PSD-ului în timp ce ea plonja după ultimele resurse fizice. Halep trăieşte egal în două lumi, cea a gloriei şi cea a României. Gesturile ei devin definitorii. Orice angajament al ei poate răsturna raportul de forţe al acestei bătălii naţionale din stradă şi de pe ecrane.

Nici ea nu poate scăpa de această ceaţă înţepătoare în care rătăceşte poporul ei. Dar nici nu poate fi forţată la nimic. Nici să gireze recuperarea politică a unei victorii la Roland Garros, nici să achieseze la mesaje obscene antiguvernamentale.

Poate că într-o zi va vrea să spună ceva. Însă nu aşteptaţi să salveze România. O face deja, pe limba ei.