August 2009 ↓

Prin plecarea lui Ionel Dănciulescu, pierdem un golgeter, dar şi un adevărat profesionist

Duminică seara, la sfîrşitul derby-ului dintre Steaua și Dinamo, s-a petrecut o scenă mai rar întîlnită pe zbuciumatele noastre stadioane. În ciuda unei vechi şi ireconciliabile rivalităţi, fanii ambelor formații l-au ovaţionat împreună, minute în şir, pe dinamovistul Ionel Dănciulescu, aflat pe picior de plecare spre Spania. El însuşi emoţionat, strunindu-şi cu greu lacrimile, omul căruia i se adresau aplauzele le-a mulţumit tuturor, mai ales galeriei “cîinilor”, aşezîndu-şi mîna în dreptul inimii.

Simpatia suporterilor alb-roşii e explicabilă deoarece Dănciulescu a purtat în două rînduri culorile lui Dinamo, între 1995 şi 1997 şi din 2002 pînă duminică. Se justifică însă şi cea a roş-albaştrilor pentru că fotbalistul amintit a evoluat pe parcursul a 5 sezoane și la Steaua, echipă pe care a servit-o cu rîvnă şi cu devotament, ca pe toate celelalte la care a jucat.

Deşi ocupă, marcînd 187 de goluri, poziţia a 4-a în clasamentul all-time al golgeterilor din campionatul intern, după Dudu Georgescu (252), Rodion Cămătaru (198) şi Marin Radu (190), cel despre care scriu n-a avut, să nu se supere, un talent deosebit. Dacă nu s-a distins prin har, s-a ridicat deasupra celorlalţi cu precădere prin muncă şi prin seriozitate. Într-un singur cuvînt, prin profesionalism.

S-a dovedit mereu util, omul potrivit la locul potrivit. Şi-a respectat meseria şi adversarii, înţelegînd că numai aşa va fi respectat. Într-o lume în care există atîţia şi atîţia jucători, Danciugol a însemnat fotbalistul care n-a păcălit şi n-a trădat pe nimeni. A ştiut doar să-şi facă datoria, conştiincios, modest, răbdător. Şi trebuie să-i mai recunoaştem o calitate, a lăsat loc de bună ziua pe oriunde a trecut. Chiar mai mult, a lăsat o amintire inconfundabilă.

Pînă aproape de 33 de ani, dintre care 16 trăiţi pe gazon, căci a debutat pe prima scenă cu Electroputere Craiova în 1993, Dănciulescu nu s-a ales cu vreo avere. Nu-i sărac, dar nici bogat nu e. Deţine un mic restaurant lîngă Piaţa Galaţi din Capitală, pe care-l administrează cu Marius Cheregi, cumnatul său, și el un ex-dinamovist.

Tocmai ca să cîştige un ban în plus, a acceptat deunăzi transferul la Hercules Alicante, urmînd să-şi continue cariera, şi probabil să şi-o încheie, în Segunda Division. Veţi zice însă, întemeiat, că Danciugol merita un final mai luminos, o altă ieşire din scenă.

Firește că da, numai că, iată, Hercules îi asigură un salariu dublu faţă de Dinamo. Cei care nădăjduiesc ca fotbalul din România să-l ajungă pe cel din Spania, ba şi să-l depăşească! , ar trebui să realizeze că un club spaniol din liga a doua îşi permite să scoată din buzunar mai mult decît unul românesc infinit mai reputat şi mai performant Să realizeze şi, în consecinţă, să fie mai puţin pretenţioşi.

Ar mai fi de adăugat doar că, rămînînd mai săraci prin plecarea lui Ionel Dănciulescu, e obligația noastră să-i mulţumim acestuia şi să-i urăm drum bun!

Recursul la un tribunal  civil elveţian riscă să fie o sabie cu două tăişuri

După ce TAS i-a respins apelul înaintat împotriva deciziei FIFA care-l silea s-o despăgubească pe Chelsea cu exact 17.173.990 de euro, Mutu a devenit bun de plată. Deoarece termenul pentru începerea plăţii expiră astăzi, iar internaţionalul român n-a achitat încă nici un sfanţ, varianta că Il Fenomeno s-ar retrage, lansată de ziarul toscan La Nazione, nu-i chiar fantezistă. Poate fi luată în discuţie, deşi Mutu şi-a prelungit recent contractul cu Fiorentina pînă în vara lui 2012.

Varianta pare puţin plauzibilă, numai că, pe de altă parte, retragerea l-ar scuti pe cel în cauză de orice problemă, l-ar elibera. Asta în ideea că, fiind strict de natură sportivă, verdictul de la Lausanne îl vizează pe jucătorul Mutu, nu şi pe cetăţeanul cu acelaşi nume. Altfel zis, dacă ar părăsi mîine terenul, Mutu n-ar mai trebui să plătească nimic. Ar rămîne cu ce-a strîns.

Greu de crezut însă că Mutu, care a împlinit pe 8 ianuarie 30 de ani, ar vrea să se lase. Evident că noi am dori să continue atît timp cît “naţionala” are şi va avea nevoie de el. În consecinţă, ne-ar bucura ca apelul pe care-l pregătesc avocaţii săi pentru Curtea Supremă Elveţiană să însemne un succes. Să ducă la diminuarea unei amenzi aberante, fără precedent în istoria fotbalului, ori chiar s-o anuleze.

Atît că lucrurile nu-s simple. Fireşte că avocaţii îl îndeamnă pe Il Fenomeno să-şi caute dreptatea şi în afara instanţelor sportive, dar să nu ne închipuim că insistă de dragul clientului. Nu, se gîndesc în primul rînd la onorariile lor, care înseamnă mulţi bani, foarte mulţi bani. Mai departe, există posibilitatea ca CSE să nu admită recursul. Dar nu-i exclus, opinează juriştii pe care i-am consultat, ca petentul să iasă şi mai rău dintr-un asemenea demers. În sensul în care Curtea Supremă să menţină hotărîrea TAS şi, în calitate de tribunal civil, să-l considere şi pe cetăţeanul Mutu dator! Adică să-l oblige pe acesta să plătească nu doar cît joacă, ci cît trăieşte. În concluzie, deoarece recursul reprezintă o sabie cu două tăişuri, Mutu ar risca adresîndu-se la CSE. Ar face mai bine dacă, trecînd peste orgoliu, ar încerca să-l înduplece pe Abramovici.

Într-un moment în care Chelsea pretinde că ştirile despre suspendarea sau retragerea lui Mutu sînt “simple speculaţii”, nu trebuie să-l credem pe directorul ei de comunicare! Mai degrabă merită presupus că gruparea londoneză îi va cere curînd FIFA să aplice decizia TAS şi să-l execute pe român. Cum clubul n-a dat semne că l-ar ierta pe Mutu, dimpotrivă, a urmărit permanent să se răzbune pe el şi să-l înveţe minte, nu-i de aşteptat să-şi schimbe atitudinea.

Să nu mai dezgropăm morţii şi să spunem că Briliantul a greşit. Sigur, a greşit cînd a prizat cocaină şi cînd, prea plin de el, a îndrăznit să-i sfideze pe oficialii lui Chelsea, inclusiv pe magnatul Abramovici. Să le rîdă în nas. Corect, doar că a suferit destul şi, cuminţit după suspendare, şi-a spălat din păcate. S-ar cuveni să plătească, sub nici o formă însă 17 milioane de euro! Să nu zicem, cel mai uşor, că Mutu culege acum ce-a semănat. Să nu facem pe moraliştii degeaba. Tocmai pentru că se află la anaghie, n-ar strica să-i arătăm un plus de înţelegere şi de simpatie. Totuşi, a greşit un român de-al nostru.

Dinamo a făcut la Liberec ce trebuia să facă la Bucureşti

Chiar nu m-aș alătura celor ce compară calificarea lui Dinamo cu un miracol, cu o minune. Mai degrabă aş zice că formaţia din Ştefan cel Mare, superioară adversarei, a făcut la Liberec ce trebuia să facă la Bucureşti, să-şi fructifice PLUSUL DE VALOARE. Practic, ea a dres în deplasare ce stricase acasă. De la 0-2 pe teren, a pierdut la masa verde cu 0-3 şi din pricina cîtorva sute de suporteri nestăpîniţi. Fireşte că gestul acestora rămîne unul de nescuzat, reprobabil. Putem însă gîndi şi că reacţia fanilor i-a trezit pe roş-albi la realitate, i-a readus cu picioarele pe pămînt. Determinîndu-i să înţeleagă că nu mai merge să mimeze fotbalul, că trebuie să-l joace. Şi nu oricum, ci cu încredere, cu dăruire, cu entuziasm, cum au şi dovedit 
joi seara că sînt capabili.

Deoarece nici o echipă românească n-a izbutit vreodată să întoarcă un 0-3 înregistrat acasă, rezultă că Dinamo A FĂCUT ISTORIE la Liberec. În consecinţă, merită felicitaţi jucătorii, cu precădere Florin Matache, Andrei Cristea şi Marius Niculae, dar şi antrenorul Dario Bonetti.

Deşi unele decizii ale italianului au contrariat, nu i-a folosit deloc pe Dolha, 
pe Tamaș, pe Pulhac̦ şi pe N’Doye, iar pe 
M. Niculae l-a introdus de-abia în repriza secundă, lui Bonetti I-A IEŞIT TOTUL pînă 
la urmă. Evident, în faţa unui învingător, trebuie să-ţi scoţi pălăria!  De aici şi probabilitatea că se vor fi grăbit aceia 
care, inclusiv subsemnatul, au pus sub semnul întrebării priceperea lui Bonetti. Dacă urmează să-l mai vedem pe italian, cert e însă că el a trecut un examen foarte important şi că va fi privit altfel de-acum înainte. Contribuţia lui la succesul din Cehia se cuvine recunoscută şi apreciată.

Mai ales 3 “cîini” au impresionat la Liberec, Matache, Andrei Cristea şi Marius Niculae. Ultimii au înscris, Săgeată chiar de două ori, Andrei deschizînd şi Marius lărgind calea spre o PERFORMANŢĂ UNICĂ, de povestit nepoţilor. Modul exemplar în care s-a bătut Niculae, alergînd aidoma unui maratonist dintr-un careu în altul, 
a mobilizat echipa şi a împins-o către 
o izbîndă ce părea de domeniul utopiei.

Consider însă că eroul partidei s-a numit Matache, autorul unor intervenţii magice, precum reflexul uluitor din final, salvator la reluarea de gol a lui Vulin! Iată că, după ce a stat 5 ani în umbra lui Stelea, a lui Gaev, a lui Cr. Munteanu, a lui Lobonţ şi, mai nou, a lui Dolha, ba a și fost împrumutat la Ceahlăul şi la Otopeni, “eterna rezervă” a reuşit MECIUL VIEŢII. 
A apărat dumnezeieşte. În măsura în care o asemenea ispravă înseamnă talent şi modestie, ea mai atestă ceva menit să producă emoție. UN CARACTER PUTERNIC, forţa unui bărbat care a învăţat lecția răbdării, refuzînd să dramatizeze o lungă 
și dureroasă așteptare, care pe alții i-ar 
fi distrus. Clar, fără caracterul lui Matache 
şi al coechipierilor acestuia, Dinamo n-ar 
fi obţinut în vecii vecilor calificarea.

Faptul că şeful Ligii n-a trecut să-i salute înaintea unei partide i-a enervat foarte rău pe arbitrii francezi!

Arbitrii de elită din fotbalul francez sînt indignaţi și s-ar pregăti de grevă. Să nu vă imaginaţi că urmează să fie înlocuiţi, asemenea românilor, cu străini, nu, altul e motivul supărării lor. Promovarea lui Claude Colombo, fostul consilier al preşedintelui Ligii, la conducerea Direcţiei Naţionale de Arbitraj, echivalentul CCA-ului nostru.  Deși cîndva un apreciat cavaler al fluierului, Colombo și-ar fi jignit ex-confraţii atunci cînd, delegat să analizeze arbitrajul din precedentul sezon, a identificat 157 de greşeli grave și foarte grave.

Considerînd raportul cu pricina “murdar”, cel dintîi a sărit ca ars Stephane Lannoy. “Colombo a scuipat în supă ”, a explodat “centralul” numărul 1 din Hexagon, cu al cărui nume reputata revistă France Football nu ezită să înceapă lista candidaţilor pentru Mondialele din 2010.
De la vorbe s-a trecut repede la fapte. Așteptînd ca Federaţia să le ia în discuţie memoriul pe 4 septembrie și să-l debarce pe Colombo, arbitrii din Hexagon au refuzat să mai poarte pe echipamentul de joc sigla Ligii. Au acoperit-o, au şters-o ori au luat alte tricouri. Mai nou, ameninţă că nu vor mai semna foile de meci!
Recent, chiar președintele Ligii, Frédéric Thiriez, a pus gaz peste foc, evident, nu cu intenţie. A asistat la partida Bordeaux-Lens din etapa inaugurală a stagiunii, dar a mers în tribuna oficială fără să mai treacă pe la cabine și să-i ureze succes brigăzii. “Inadmisibil, faptul că Monsieur Thiriez a venit la stadion și n-a găsit nici un minut ca să-i salute pe arbitri ilustrează climatul în care profesăm!”, a răbufnit același Lannoy, exprimînd opinia lui, dar şi a celorlalți.
Cu siguranţă că unii se vor mira că abordez această temă.  “Îi privește pe francezi, nu pe noi”, vor replica respectivii. Da, de acord, dar numai pînă la un punct. Pînă acolo unde, iată, inclusiv un gest mărunt precum omisiunea de a le strînge mîna arbitrilor înaintea unui meci ajunge să fie întors pe toate feţele, interpretat chiar drept o ofensă.

Greu de spus dacă arbitrii francezi sînt mai buni decît cei români. Poate că da, poate că nu. Cert e însă că nu se lasă călcaţi pe coadă cu una, cu două.