Ziarul
Lumea ca ziar. Lumea într-un ziar. Gazeta Sporturilor, de aproape un secol martor fidel al timpurilor ei. Al timpurilor sportului, dar nu numai
„Ne ferim a face o profesiune de credință. Lăsăm a fi judecați după fapte. Poate că sunt mai eloquente decât vorbele”. În loc de promisiuni, un angajament față de cititori. Acestea erau cuvintele primului editorial al Gazetei Sporturilor. Numărul 1, 14 septembrie 1924. Acum 94 de ani.
Începuturile
O redacție ale cărei materii prime sunt ideile și cuvintele își asuma obligația să fie judecată dincolo de cuvinte. Teribil pariu! Singurul cotidian sportiv românesc, de la acea vreme și de acum, din păcate, apărea într-o Românie reîntregită, dornică de modernizare, avidă de progres. O Românie frenetic de permeabilă la nou, atunci ca și acum, în care instituțiile statului democratic începeau să funcționeze după modelul suratelor occidentale. Cu inimitabilele particularități care îi oferiseră deja material abundent lui Caragiale pentru capodoperele sale.
Tichie de mărgăritar?
Poate că în România deceniului al treilea din secolul XX apariția unui cotidian sportiv părea tichie de mărgăritar. Sau poate nu. Poate era exact ce lipsea din peisajul presei românești. Din excepționala carte a Ioanei Pârvulescu „Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale” aflăm lucruri incredibile. Presa din România nu era nici pe departe în stadiul de pionierat. Existau și se vindeau ca pâinea caldă zeci de cotidiane generaliste și sute de publicații de specialitate. Reviste săptămânale, bilunare sau lunare erau aspirate de un public avid, în căutare de informație și de opinie. Tirajele expodaseră, tipografiile lucrau la foc continuu.
Forța presei interbelice
Marile partide politice încercau să intre în grațiile patronilor de la Universul, Cuvântul, Curentul sau Adevărul. Exercitau presiuni și apelau la amenințări atunci când imixtiunea le era obturată. Fără să o știe probabil, presa românească își trăia vârsta de aur. Iar mai presus de orice, asta era posibil printr-un contract tacit și ferm între ziarist și cititor care consta în încredere reciprocă. În solidaritate, chiar într-o complicitate subînțeleasă pe care cititorul o împărtășea cu ziaristul. Posibil ca pe atunci și ziariștii și cititorii să fi fost mai buni decât cei de astăzi. Nu avem de unde ști, dar tentația de a idealiza trecutul este un adversar al naibii de parșiv.
Relația ziarist-cititor
Ce știm însă este faptul că atunci cei care citeau, plateau. Plăteau ziarul, revista. Nu erau momiți cu tot soiul de recompense și gadgeturi, doar-doar vor cumpăra încă o dată ziarul. Îl cumpărau nu pentru că erau mai naivi sau mai inculți, dimpotrivă.
Îl cumpărau fiindcă știau că niște oameni, nu foarte bine plătiți, suficient de antipatici puternicilor vremii, posibil antipatici în general și de regulă prost îmbrăcați, lucrează în interesul lor. Accesul gratuit la informație și la opinie este o invenție a vremurilor noastre. O găselniță perversă care s-a întors deja împotriva creatorilor. Acum este prea târziu a mai schimba ceva.
Da, plăteau și cei care scriau. Ziarele care nu se vindeau se închideau, personalul rămânea pe drumuri. Gazeta Sporturilor a supraviețuit timpurilor și intemperiilor istoriei nu pentru că a fost o publicație apriori apolitică, ci pentru că și-a propus să fie mereu oglinda unei părți din viața noastră. Sportul, eroii acestuia au fost și au rămas valori dincolo de figurile la modă ale diferitelor epoci. Ziarul nu a murit nici în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Faptele eloquente
Culmea, în perioada cea mai rodnică a sportului românesc, atunci când Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Ivan Patzaichin sau Gheorghe Hagi străluceau, „Sportul”, continuatorul Gazetei, își trăia perioada cea mai urâtă. Patru pagini în format mic, patru pagini ticsite de text și de multe ori de informație perimată. Căci regimul comunist aflat în fază terminală făcea economie la hârtie și la gânduri liber exprimate.
Împotriva sărăciei programatice și a ignoranței agresive a conducătorilor partidului unic, Ioan Chirilă, Ion Cupen sau Ovidiu Ioanițoaia au scos la lumină faptele „eloquente” grație harului lor. Și datorită încăpățânării de a crede că meseria lor este cea mai frumoasă meserie din lume.
Înapoi în viitor
Unii dintre noi gândesc asta și acum, dar nimeni nu poate promite că Gazeta va exista și peste alți 94 de ani. Și tot ca într-un roman al Ioanei Pârvulescu o buclă temporală m-a aruncat în redacția unui ziar la Palatul Universul. Undeva la ultimul etaj, practic într-un pod unde este frig iarna și foarte cald vara. Miroase a litere de plumb, a cerneală tipografică și a entuziasm, fiindcă tocmai se face că am predat primul articol. Iar redactorul șef care nu mi-a tăiat niciun cuvințel din căznitul meu articol m-a privit pe sub ochelarii cu lentile groase și mi-a spus să nu îmi iau nasul la purtare.