Pintea. Nu haiducul, handbalista

Crina ştie că nu toţi putem fi Cristina Neagu. Şi este un om care prin muncă a ajuns să-și împlinească visul. Prin muncă grea

Folosirea excesivă a adjectivelor le goleşte de conţinut şi sfârşeşte prin a scoate din minţi cititorul. De aceea, dacă aş cataloga drept „tulburător” interviul pe care Crina Pintea i l-a acordat colegului Marian Ursescu nu aş face decât să prelungesc o ali(e)nare lingvistică. De fapt, nici nu a fost un interviu. A fost o confesiune, nu o discuţie rece sportiv-ziarist. Un om i-a mărturisit altui om prin ce a trecut ca să devină cineva. Cu o linişte şi o detaşare demne de cel mai adânc respect. Şi în loc de „tulburător” putem scrie emoţionant. Sau impresionant. Să nu ne ferim de cuvintele simple, ele rostesc adevărul!

Simplitatea
Handbalista Crina Pintea, una dintre cele mai bune românce în meciul victorios cu Spania, este ea însăşi un om simplu. Un admirabil om simplu, ipostază după care ar trebui să tânjim cu toţii. Stare de graţie pe care am pierdut-o în goana după surogate sofisticate. Ni se pare că devenim mai interesanţi complicând lucrurile. Ea, nu. Nu a avut timp pentru asemenea piruete existenţiale. Mai ales în copilărie. Crina vorbeşte sincer, spune ce gândeşte şi gândeşte profund. Este nivelul de înţelegere la care ajungi când viaţa te încearcă.

Avea un vis
Crina a început să practice sportul de performanţă la 16 ani. O vârstă la care alţi tineri află că nu au aptitudini şi că ar face bine să se dedice altor pasiuni. Până atunci, în mijlocul adolescenţei, eroina noastră – putem să-i zicem aşa, parcă are ceva şi din Vitoria Lipan a lui Sadoveanu, şi din Mara lui Slavici, nu vi se pare? – muncise la câmp; săpase, dăduse cu coasa, mulsese oile. Avea grijă de fratele şi sora mai mici, mergea la şcoală. Dar avea un vis. Adormea cu gândul că părinţii vor consimţi să o lase la handbal. Visa că într-o bună zi o să ajungă să facă sport de performanţă. Visa şi visa sus: să îmbrace tricoul naţionalei. Atunci când aproape că încetase să mai viseze, într-o zi geroasă de iarnă, aşa cum sunt zilele şi lunile de iarnă în Moldova, la Podu Turcului, în acea zi când natura poate îşi curăţa conştiinţa de mizeriile lumii, o maşină s-a oprit lângă fata care se întorcea de la şcoală. Era profesorul de sport care îi deschidea uşa spre vis.

Viaţa, subiect de film
Nu o să vă povestesc interviul, vă las plăcerea să îl recuperaţi din arhiva gsp.ro. O să mai amintesc doar seninătatea cu care vorbeşte sau mai degrabă evită să vorbească Pintea despre relaţia profesională şi (in)umană cu Gheorghe Tadici. Altfel, prin forţa faptelor personajului central, povestea Crinei are toate datele pentru a fi ecranizată. Numai să nimerească pe mâinile unui scenarist şi ale unui regizor care cunosc nu doar meserie, ci şi drumul spre simplitatea evocată mai înainte! Am observat că imaginea Crinei din partida contra Spaniei, aprigă, hotărâtă, solidară cu celelalte fete, cu proiecţia personajului din interviu se suprapun perfect. Reuşita nu îmi aparţine, este a ei. Pivotul naţionalei României, care ştie că nu este nici cea mai îndemânatică, nici cea mai rapidă jucătoare şi că nu ne este dat tuturor să fim Cristina Neagu. În materie de înţelepciune însă, s-ar putea ca Pintea să ne dea lecţii tuturor.

Frumuseţea sufletească a Crinei Pintea, croită din stofa visurilor cusute cu greutăţi, ne arată că poţi fi aristocrat şi când te-ai născut într-un sat din Moldova. Că tot se vorbeşte la nesfârşit, zilele astea, despre regalitate, regi şi titluri nobiliare.