Demnitate în loc de victorie. Nu e puţin, dar e trist
Simona Halep a pierdut finala de la Roland Garros. Aş fi vrut să fi ars literele care alcătuiesc propoziţia asta!

Doare. Este o durere fizică. Te dor şi muşchii. Darămite inima!
Furioasă, puternică şi primitivă. Să nu ne ferim de cuvinte! Nerăbdarea celei care vrea să dea mai mult decât poate. Şi reuşeşte uneori. Jelena Ostapenko.
Echilibrată, prezentă în joc. Calmul omului care îşi cunoaşte meseria. Dar de la un punct încolo prea multă prudenţă. Prea multă aşteptare tactică. Simona Halep.
Din păcate, Patrick Mouratoglou avea totuşi dreptate. El a sesizat paradoxul. Lipsa de experienţă urma să acţioneze în contul letonei de origine ucraineană. Lipsa de experienţă folosită ca armă, negarea rutinei. Insolenţa ca atu, aşa spuneau specialiştii francezi înaintea finalei, apropo de tenisul domnişoarei Ostapenko. Nu ar fi trebuit şi Simona să fie mai insolentă? Uşor de zis, greu de jucat.
Dar arta de a juca inteligent nu se pune? Ştiinţa de a folosi geometria terenului? Poate că în faţa altei jucătoare ar fi contat. Ar fi fost decisiv. Nu cu Ostapenko, rebela născută în ziua în care Gustavo Kuerten câştiga primul lui Open Francez.
Ostapenko îşi merită trofeul, Halep merită respect pentru tot ce a făcut. De la primul punct în turneu până la ultimul punct al finalei. Punct şi de la capăt. Şi admiraţie pentru demnitatea cu care Simona a primit înfrângerea. Este locul din care începe drumul către altă finală. Care va fi câştigată.
PS Fusese un semn rău prevestitor, dar să nu nu râdeți! Oricum nu e nimic de râs. Mats Wilander o dăduse favorită a finalei pe Simona. Știți cum îi ies pronosticurile fostului campion de la Roland Garros. Se alege praful când te-a ales Mats!