Povestea violenţei, de la Lucescu la Grozavu

Închidem ochii pentru că am fost educaţi prost. Ni se pare că prin bătaie se poate impune cu adevărat autoritatea. O prostie!

Despre agresiunea lui Leo Grozavu asupra lui Cătălin Golofca se poate scrie în mai multe feluri. Genul pamflet este cel mai tentant; arunci în text câteva epitete vitriolante, apelezi la nişte ironii, presari şi un pic de sarcasm şi treaba e gata. Despre asaltul antrenorului de la Botoşani se mai poate scrie şi moralizator, încărcând articolul cu pilde ori cu referinţe literare. Să nu excludem nici stilul la două capete. La două capete scrii atunci când nu vrei să te pronunţi şi o scalzi. Acesta este faimosul gen rabinic „Şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate”. Când îl mângâi pe unul, îl altoieşti cu o nuieluşă pe celălalt. Şi viceversa. Efectul este sigur. Cititorul nu pricepe nimic, dar tu te-ai scos. Nu te-ai pus rău cu nimeni.

Mai rău ca-n peşteră
Despre agresiunea lui Leo Grozavu asupra lui Golofca se poate scrie în mai multe feluri. Dar trebuie să se scrie şi să se vorbească, pentru că altfel înseamnă că ne întoarcem în peşteri. Deşi unii ar putea obiecta că oamenii peşterilor aveau şi preocupări artistice, nu doar îşi croiau ciomege-n cap. Dacă acceptăm versiunea domnului Grozavu, potrivit căreia nu s-a întâmplat nimic şi nu este important ce s-a întâmplat la marginea terenului, ci în interiorul acestuia, dacă suntem de acord că mâna aceea pusă în gâtul jucătorului (acel pumn reprimat într-o palmă-croşeu, într-un posibil gest de strangulare) este ceva normal, o faţetă ca oricare alta a relaţiei antrenor-fotbalist, dacă trecem mai departe şi zicem că asta-i viaţa, se mai întâmplă, atunci vom coabita bine mersi cu violenţa.

Amintiri din copilărie
Da, vom trăi liniştiţi, convinşi că violenţa este parte necesară a lumii noastre. Bătaia ca formă de exercitare a autorităţii, corecţia fizică folosită ca vehicul al procesului de învăţare. La noi, bătaia rodeşte însă pe solul fertil al tradiţiei popular-rurale, pe ideea că educaţia unui copil nu-i completă dacă nu îi mai tragi şi câte una după ceafă. Să nu uităm teoria „bătăii rupte din Rai” invocată de înţelepciunea populară, care, ca orice înţelepciune, promovează şi tot soiul de prostii. Apoi bătaia din „Amintiri din copilărie” folosită şi astăzi ca instrument iniţiatic de învăţători şi profesori care aparţin şi altor zone etno-folclorice decât Humuleştii&Moldova profundă. Leo Grozavu l-a agresat pe Golofca pentru că este, probabil, un tip violent pur şi simplu, dar şi pentru că trăieşte într-un mediu care îi permite, îi încurajează, ba chiar îi cultivă pornirile de om al cavernelor.

Amintiţi-vă de Răducioiu!
Putem crede că Golofca este obraznic, ne putem închipui că şi-a provocat antrenorul prin indolenţa afişată pe teren. Dar Grozavu a vrut să-l strângă de gât pe Golofca fiindcă doar aşa ştie el să îşi impună autoritatea. Şi pentru că aşa a văzut la iluştrii înaintaşi. Aplaudăm şi astăzi palmele „educative” pe care odinioară i le-a dat Mircea Lucescu lui Răducioiu în văzul a 70.000 de oameni pe fostul „23 August”, dar ne mirăm că un antrenor în 2017 este pe punctul să-şi flageleze fotbalistul. Nu era nimic de aplaudat atunci – am fost pe stadion la meciul Dinamo-Anderlecht, am văzut scena şi ţin minte că nu mi-a plăcut deloc, dar deloc -, nu este acceptabil ce s-a întâmplat luni seara la Giurgiu. Cine descoperă nuanţe în discuţia asta nu merită nici măcar o palmă!

Mi se şopteşte că Leo Grozavu este un antrenor destoinic. O fi, dar mi se pare irelevant acum. Nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă în vestiar, dacă în văzul tuturor am fost martorii unei agresiuni fizice si verbale. Previzibil, agresorul nu şi-a recunoscut vina. Mă mir că n-a muşcat din microfon şi nu i-a tras una peste faţă nesimţitului care i-a pus întrebarea.