Jethro Tull. Căderea

De ce "Too old to rock'n'roll, too young to die" trebuia să fie un avertisment pentru Ian Anderson

Compromiţător, pentru că îţi arată cât timp a trecut peste tine, anul acesta urma să aniversez 41 de ani de Jethro Tull. Calculul este simplu, în 1976 am ascultat „Songs from the wood”. Se întâmpla la doar câteva luni de la lansarea albumului. Era un vinil original adus pe căi oculte din Anglia, de tatăl unei colege de liceu. Aceeaşi sursă nepreţuită ne pusese în mână Pink Floyd, Yes, Led Zeppelin, King Crimson, Gentle Giant, Focus, Genesis, Emerson Lake and Palmer, Deep Purple, Black Sabbath. Ne înfruptam din lucruri interzise sau măcar ţinute sub cheia unei lumi obtuze. Trăiam într-o dulce disidenţă şi ilegalitate a adolescenţei, fiindcă lumea din jur asculta ori Aurelian Andreescu şi Margareta Pâslaru, ori Demis Rusos şi Nana Mouskouri. Noi eram ciudaţii.

Credeam că anul acesta urma să aniversez 41 de ani de Jethro Tull. Trebuia să aniversăm şi să celebrăm împreună o muzică aparte şi pe creatorul acesteia. Inegalabilul, neobositul, genialul, histrionicul, ludicul şi lubricul Ian Anderson. Ne adunaserăm acolo mai tineri şi mai bătrâni să ne desfătăm şi să fim transportaţi de flautul lui fermecat şi de sonorităţile unice ale muzicii Jethro Tull. Care nu este nici pe departe (doar) un amestec de tonalităţi ale haiduciei englezeşti, aşa cum susţin oameni cu studii şi muzică bună la cap. De gustibus.

Comemorare, nu aniversare
Trebuia. Ar fi fost frumos. După concertul de marţi, 21 februarie 2017, am înţeles că nu va fi nicio aniversare, ci o comemorare. Căderea absolută a vocii lui Ian Anderson este un deces cu reverberaţii planetare. Unul previzibil, dar pe care l-am constatat acum, în direct. Cu el pe scenă, cu noi doar la câţiva metri distanţă. Sună sumbru, dar oamenii care au fost marţi seară la Sala Palatului pot depune mărturie. A fost un public cunoscător şi (prea) binevoitor. Constat încă o dată că lumea şi-a pierdut exerciţiul critic. Aplaudă aproape orice, chiar şi atunci când actul artistic este înlocuit de o prestaţie îndoielnică. De surogate. Suntem prea politicoşi, prea civilizaţi. Am uitat să fluierăm, să batem din picioare, nu mai ştim decât să aclamăm, să aplaudăm furtunos. Ca la plenarele de pe timpuri. În cazul lui Ian Anderson, putem înţelege de ce. Fanii îl iubesc. Mulţi îl venerează. Este greu să te dezici de un idol. Şi atunci te prefaci. Că îţi place, că vocea lui sună ok, că nu simţi rutina, blazarea, formalismul, răceala cu care tratează asistenţa. Îţi spui că nu a devenit caraghios, deşi observi că nu prea îi mai stă bine maimuţăreala de pe scenă, care ne fascina în tinereţea lui şi a noastră.

Poveşti cu zâne sau arivism?
Întrebarea nu este cum a fost posibil, ci de ce? De ce un om care a marcat istoria muzicii – a muzicii în general îndrăznesc să spun, nu doar a rock-ului progresiv – nu a ştiut când să se oprească. Poate la mijloc este setea de agoniseală, proverbială se zice, la pachet cu zgârcenia. Poate nu vrea să renunţe, fiindcă renunţarea este nefiinţă. Poate este dorinţa a de a duce mai departe o poveste, asta ca să ne pretindem inocenţi care coabitează cu zâne, feţi-frumoşi şi robin hood-zi care cântă la flaut stând cocostârc, într-un picior. Dar e păcat, pentru el şi pentru noi. Trăim o farsă. Pe care o şi plătim. 200 de lei pentru un bilet într-un loc bun al sălii este un preţ. Chiar şi în Anglia. Promit să nu mai cad în ambuscadă. La concertul Steven Wilson de la Bruxelles, sala Ancienne Belgique, am plătit 35 de euro pe un bilet. Şi a fost un pic altceva, dacă mă înţelegeţi. Şi dacă ştiţi cine este şi ce cântă Steven Wilson. Şi ştiţi.

Too loud!
Nu o să insist asupra concertului propriu-zis. Au scris alţii înaintea mea despre reprezentaţia de la Timişoara şi au făcut-o bine. Vezi cronica lui Zoltan Varga din pressalert.ro. Nu are rost să ne torturăm detaliind felul în care, în special din cauza vocii care se rupea la „înalte”, au fost masacrate piese fundamentale precum Thick as a Brick, Nothing is Easy, Heavy Horses sau Jack in the Green. Noroc totuşi cu pasajele instrumentale, când totul părea că sună ca odinioară. Apropo. Actuala trupă din spatele lui Ian Anderson este compusă din muzicieni decenţi, corecţi şi cam atât, indiferent cât de tare încerca maestrul să îl pluseze mai ales pe chitaristul Florian Ophale. Care chitarist a fost şi protagonistul unei obrăznicii adresate unui fan entuziasmat de începutul lui „Too old to Rock’n’roll, to young to die”. La scandările înfocatului spectator: „Too old…!”, apoi „Too young…!”, Ophale a răspuns cu un „Too loud!” O măgărie neamendată de public. Deci, ne merităm soarta!

Am auzit oameni la final care erau mulţumiţi de calitatea concertului. Într-un fel îi invidiez. Noi, ceilalţi, am rămas cu gustul amar. Şi cu senzaţia apăsătoare că am asistat la un moment istoric. Căderea în derizoriu, apoi nefiinţă a trupei Jethro Tull. Nu este moartea muzicii lor, a se face diferenţa. Şi da, probabil că albumul „Too old to Rock’n’roll, Too young to Die” ar fi trebuit să acţioneze ca un avertisment. Sau ca o premoniţie. Dar marele Ian Anderson preferă să ne ia de fraieri şi să facă giumbuşlucuri la aproape 70 de ani. Jalnic! Pathetic, cum ar zice el.