Dormim, mâncăm, nu participăm
De ce nu vin oamenii pe stadion, doar pentru că nu avem fotbal de calitate?
Sâmbătă în miezul zilei s-a jucat un meci în Anglia. Multe dintre meciurile importante din Premier League se dispută la prânz nu în scopul ca englezii să poată merge acasă pentru a se cufunda în studiu, ci din interese comerciale. Interesul este ca partidele cu pricina să poată fi văzute în Asia la ore convenabile. În Asia pentru că este o piaţă imensă pentru fotbalul primei ligi insulare. Cu toate acestea, la partida Manchester United-Manchester City de pe Old Trafford au fost prezenţi pste 70.000 de spectatori.
7.000
Duminică seară, pe o vreme de vară târzie, de la 8,30, deci la o oră mult mai convenabilă, pe un stadion din România, cel mai mare şi cel mai modern stadion din România, s-a jucat un meci important din Liga 1. Cel mai important. Campioana Astra Giurgiu venea pe Arena Naţională să dea replica Stelei, vicecampioana în exerciţiu. Cele mai bune ale echipe ale momentului din România, recent calificate în grupele Europa League, au strâns în tribune cu puţin peste 7.000 de spectatori.
Alibiuri
Întrebarea momentului după întâlnirea dintre echipele momentului. De ce absentează românii de la fotbal? De ce nu absentează englezii, nemţii, spaniolii? De ce ei umplu stadioanele indiferent de oră, starea vremii sau eşalonul în care evoluează trupa favorită? De ce noi, microbiştii români, descoperim invariabil alte moduri pentru petrecerea timpului liber? De când familia şi nevasta au devenit alibiuri nimerite pentru absenţa de la stadion? Să nu ne grăbim cu răspunsul. Să nu folosim clişeul potrivit căruia acolo, în Occidentul bogat, ei au fotbal mai bun, stadioane mai noi, mijloace de transport în comun mai civilizate, un nivel superior de trai.
De la Pep la Reghe
Cine a văzut ambele partide, cea la Manchester şi cea de la Bucureşti, va fi băgat de seamă că nici pe terenul lui United nu a picurat cu nestemate fotbalistice. Cu riscul de a-i scandaliza pe cei care sacralizează Premier League, să fim de acord că multimilionarele formaţii antrenate de Mourinho şi Guardiola nu au oferit un spectacol mult mai înalt decât cel propus de echipele lui Reghe şi Şumi. Bineînţeles, mi se va da în cap cu acel 0-5 din partida Steaua-City. Şi sigur că încă mai înţeleg că la vârful primei ligi engleze se joacă la altă intensitate, cu o viteză şi cu o calitate tehnică sensibil superioară Ligii1. Nu mi se pare totuşi că Bravo ar fi un portar mai bun decât Niţă, nici că Silviu Lung Junior este la mii de ani lumină distanţă de De Gea. După cum nici Fernandinho nu ştiu dacă valorează cu 50 de milioane mai mult decât Boldrin. Ca să nu mai vorbim despre păcăleala planetară numită Pogba ori despre Fellaini, egalat în mediocritate doar de Lovin.
Golănia, cetăţenia
Altercaţia cu miros de golăneală de cartier de la finalul meciului Steaua-Astra 1-0, cu nelipsitul Săpunaru în rol de smardoi, ne oferă un posibil răspuns. S-au perindat în imagini personaje vechi şi noi, dar îmbrânceala şi înjurăturile au purtat marca dintotdeauna. Probabil că potenţialul public al stadioanelor de fotbal nu mai vrea aşa ceva. Puţinii care mai vin la meciuri de la noi, alţii decât membrii galeriilor, sunt exact lumea aceea invocată nu foarte sincer odinioară. Femei, copii, bărbaţi cuminţi. Cetăţeni. Dar nu cumva fotbalul de azi este construit pentru cetăţeni, nu pentru băieţii războinici? Şi nu cumva zecile şi sutele de mii de spectatori de la Dortmund, Munchen, Madrid, Barcelona, Torino, Londra sau Manchester merg pe stadioane din cu totul alt motiv decât să vadă bătăi sau să îşi spargă ei înşişi capul?
Mai renunţăm la grătare?
Ar mai fi ceva. Nu trebuie să fii sociolog să înţelegi că o formă a civilizaţiei contemporane este participarea. Aici stăm destul de rău. Izolarea noastră poate fi un simptom al egoismului care vine şi din atentatul zilnic al societăţii faţă de membrii ei. De aceea, timpul nostru liber nu este de cele mai multe ori un timp petrecut în comunitate. Dar nici nu ne-am dorit să ne schimbăm. Suntem sedentari, suntem comozi. Dormim mult, facem sport puţin, mâncăm greu, obosim uşor. Parte a acestui peisaj, ataşamentul faţă de echipa favorită se manifestă mai ales prin absenteism îmbufnat. Când ne vom petrece week-end-urile mai puţin la grătare şi mai mult alergând prin parcuri, când în loc să ne încuiem în casă vom ieşi în oraşul pe care nu ştim decât să-l hulim, dar nu să-l şi înfrumuseţăm, atunci poate că drumul spre stadion va fi mai scurt. Dar până la drumul acela scurt este drum lung.