De unde ranchiuna lui Reghe

Puţină istorie recentă despre fotbalul românesc. Şi cum arăta lumea dinaintea lui Daum

Începutul lunii martie, anul 2014. Răzvan Burleanu câştigă alegerile şi devine noul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal. Principalul favorit, Gică Popescu, ieşise din cursă cu o zi mai devreme, fiind condamnat în Dosarul Transferurilor. Ceilalţi candidaţi la şefia FRF, Vasile Avram şi Gheorghe Chivorchian, nu pot strânge numărul de voturi pentru a-l stopa din cursă pe outsiderul Burleanu.

În al doilea doilea tur de scrutin, Chivorchian merge pe mâna acestuia, fiind recompensat ulterior cu postul de secretar general la Casa Fotbalului. Personaj dintr-un film mai vechi, Chivorchian a părăsit federaţia după ceva mai mult de un an. Convins, împins, nu ştim.

Realitatea mai dură decât euforia
În euforia creată de câştigarea alegerilor, una dintre primele declaraţii-promisiune ale lui Răzvan Burleanu era că va renunţa imediat la Victor Piţurcă şi că va încerca să-l aducă selecţioner pe Laurenţiu Reghecampf. La ora aceea, Reghecampf tocmai se pregătea să se despartă de Steaua, pentru o experienţă nu foarte reuşită la Al Hilal din Arabia Saudită şi la Litex Loveci în Bulgaria.

Odată trecută euforia şi instalată realitatea prozaică, la naţională a urmat coabitarea cu Victor Piţurcă, de neînduplecat atunci când trebuie să-şi apere contractul. După plecarea cu zgomot a lui Piţurcă, la naţională a fost numit Anghel Iordănescu. Fără zgomot. Încercările noii conduceri federale de a găsi un selecţioner cu altă viziune se loviseră de refuzuri politicoase. De data asta, numele lui Reghecampf lipsea de pe lista posibililor. Uitaseră federalii de el? Aflaseră „lucruri” între timp? Ce anume? Greu de spus. Dar Reghecampf nu uitase vorbele lui Burleanu.

Cine-i urmaşul lui nea Puiu?
Graţie punctelor agonisite cu ţârâita de cei doi mari tacticieni, Piţi&Puiu, naţionala se califică la Euro 2016 din cea mai accesibilă grupă preliminară pe care a avut-o România vreodată. Nu mai recapituăm rezultatele de la turneul final, contează ultima impresie. Înfrângerea cu Albania a rupt definitiv punţile cu preacuviosul Anghel Iordănescu. Era clar că el nu va mai continua ca selecţioner. El se supărase pe sat, satul România. Satul nu-i mai suporta hachiţele şi iconiţele. Şi atunci, cine? De aici încolo intrăm pe teritoriul zvonurilor. Care sunt susţinute totuşi de derularea ulterioară a evenimentelor şi explică permanenta ţâfnă a lui Reghecampf în relaţia cu federaţia şi, prin aceasta, cu selecţionerul. Altul decât el.

Richelieu de Dâmboviţa contra selecţioner străin
Cineva din apropierea lui Burleanu, un domn căruia îi place să pozeze în eminenţă cenuşie, i-ar fi dat din nou speranţe lui Reghecampf la finalul campaniei de la Euro. Mai mult, i-ar fi promis că va putea antrena concomitent la Steaua şi la naţională. Trebuia totuşi găsit un antrenor pentru naţională care să nu lucreze part-time. Astfel, ideile celui care se crede un fel de Richelieu fără să ştie cine a fost Richelieu rămân la stadiul de fantezii. Cineva cu mai multă judecată, cu consimţământul preşedintelui FRF e de presupus, abordează pista selecţionerului străin. Nu la întâmplare, este urmărit un profil anume. Tehnician şcolit, cu experienţă în meserie, deci nu foarte tânăr, ambiţios, bun motivator, la curent cu noile tendinţe în meserie, interesat să îşi relanseze cariera, deci nu foarte, foarte scump.

Povestea capătă sens
Prima variantă a fost olandezul Huub Stevens, fostul antrenor al lui Schalke, Stuttgart şi Hoffenheim.

Totul frumos, dar pista Stevens cade din cauză că ştirea transpiră în presă, iar olandezul inserase o clauză de confidenţialitate absolută pe timpul tratativelor. Aşa apare numele lui Daum, care se şi confirmă. Christoph este instalat în fluierăturile patrioţilor. Mai departe, ştiţi povestea. Lumea fotbalului l-a întâmpinat ostil pe neamţ, el a încasat şi a jucat cartea profesionistului cooperant şi bine educat.

Ranchiuna lui Laurenţiu Reghecampf, de neînţeles la prima vedere, capătă sens şi creşte odată cu gesturile de politeţe ale celui pe care îl vede că i-a uzurpat locul la naţională. Va rămâne în analele impoliteţii felul în care Daum a fost driblat de Reghecampf înainte şi după finala Cupei Ligii.
Nu-i aşa că povestea citită aşa capătă sens? Şi chiar îi rugăm pe cei care au scris-o înainte s-o reconstituim noi să ne contrazică dacă am greşit ceva. Sau să ne completeze.

Ce urmează? Vorbim după meci. Bineînţeles că Daum este aşteptat la cotitură. Ce mai contează că duminică seară nu joacă Daum, ci naţionala României pregătită de Daum?