Tic, tac! Când tic, când tac
România poate să şi atace, dar când o face începe să uite să se apere. Funcţionăm pe principiul vaselor comunicante, nu al ceasurilor elveţiene. Acum cu mecanism albanez
Asimetrii. Meciul cu Franţa începuse cu un mare regret, cel cu Elveţia ne-a adus un oftat de uşurare. După ratarea cât Stade de France a lui Stancu din startul partidei de debut la Euro 2016, pe Parc des Princes a venit glonţul lui Seferovici, care i-a trecut pe lângă ureche lui Tătăruşanu. Era minutul 6 şi Grigore cu Chiricheş greşeau pe rând în faţa atacantului elveţian. Ce nu te ucide te întăreşte!
Lumea după Payet
Nu urmează un film al meciului. L-am văzut cu toţii, păstrăm proaspete imaginile în minte. Am construit scenarii despre cum putea fi mai bine. Este dreptul de netăgăduit al microbistului. Cu mic. cu mare, băutori de bere sau de apă plată ne întrebaserăm cum va arăta România la 5 zile distanţă de golul lui Payet. Dacă vom juca, în sfârşit, ofensiv. Pentru că Iordănescu a schimbat aproape jumătate de echipă, arătându-se mai curajos decât cel mai aventurier suporter al naţionalei, tema selecţionerului ultraconservator pica din start.
Ofensiv, obsesiv
Revine însă obsesia. Putem evolua ofensiv? Fiindcă deja credeam că ne confruntăm cu un defect genetic. Răspunsul nu se lasă aşteptat. Putem, incursiunile lui Chipciu stau mărturie. Bara lui Săpunaru la fel. De asemenea împunsăturile lui Keşeru, scris cu umlaut pe „U” în grafica transmisiei TV. Putem ataca de-adevăratelea, nu doar să ne prefacem. Asta cât ne ţin picioarele şi plămânii. Avem mijloacele tehnice să punem presiune pe o apărare adversă. Dar asta ne expune. Mergând spre poarta lui Sommer, lăsăm culoare pentru Shaqiri şi Xhaka, pentru nervosul Dzemaili. Atacând, schimbăm placa. Filozofii ar spune că modificăm paradigma. Mă rog, înţelegeţi unde vreau să ajung.
Tarzan cuminte
Acesta este un stil plăcut pentru cetăţeni neutri: bulgari, feroezi sau andorrezi. Când eşti cotă-parte la petrecere, ţii şi să nu spargi prea multe pahare. Expunându-ne – foarte bine, bravo pentru curaj! -, i-am oferit lui Tătăruşanu două variante. Aceea de erou sau de victimă. Omul ce era să facă? A încercat-o pe prima, fără să se bată cu pumnii în piept ca Tarzan. Jane a lui a fost mingea şi, cât a putut, a protejat-o. Până la şutul lui Mehmedi, când nu mai putea interveni. Trădat de apărare, oda în construcţie pentru Ciprian se transformă brusc în apreciere temperată. Sau poate că nu. Sigur ar merita mai mult. Grazie pentru punctul scos, Tătă!
Crampe made in Qatar
1-1 a fost scorul la care a funcţionat spiritul de conservare. Victoria devenea o întreprindere prea riscantă, egalul apărea ca o ofertă rezonabilă. Crampele musculare ale lui Grigore purtau marca ilustrului campionat al Qatarului, pe limitele tehnice ale lui Prepeliţă scria „Ludogoreţ”. Am terminat gâfâind şi revenind la condiţia de echipă micuţă. Periferică. Unde l-ai uitat, dragă Pere Poulet, pe Stanciu? Dar pe Sânmărtean? Cu cine am forțat victoria, nea Puiule?
Altfel, să observăm că deocamdată suntem campionii penaltyurilor. Poate ne mai vindecăm de suspiciune. Şi de unguri şi ruşi care vânează români năpăstuiţi de soartă. z