Aşteptăm!

Înainte de Franţa-România putem uita câteva ore să fim critici şi analitici. Noi să fim suporteri, ei, fotbalişti. Diviziunea muncii

Să ne facem curaj, suntem înaintea meciului cu Franţa! Pe vremuri, bătrânii cronicari prefaţau întâlnirile importante ale naţionalei cu un articol tras la şablon, intitulat obsesiv „Hai, băieţi!”. Nu îndemnul în sine era caraghios, ci repetarea lui care ducea spre un clişeu. Ca orice clişeu, era golit de conţinut.

Pe ei, pe ei, dar altfel
Timpurile s-au schimbat, clişeele aşijderea. Dar întrebarea a rămas. Cum ar trebui scris un articol în care să îţi manifeşti ataşamentul şi încrederea în ai tăi? Speranţa, aşteptarea pozitivă. Fără să sune fals, fără fraze sforăitoare, lipsit de încurajări pompieristice. Fără „Pe ei, pe ei, pe…”. Ceva simplu, care să meargă la inima suporterului, poate chiar a jucătorului care, din întâmplare, între o postare pe facebook şi un skype, ţi-ar putea citi rândurile. Ceva care pentru o zi să nu sune a critică. A prevestire rea. Ceva simplu în care să crezi şi tu, autorul textului.

Suporter ediţie 2016
Nu avem exerciţiul iubirii necondiţionate a echipei naţionale. Asta sună a axiomă, dar trebuie să pornim de la ceva. Să zicem că ne bazăm pe experienţă şi pe observaţii îndelungi la faţa locului. Pe stadion. Este suporterul român dependent de rezultat? Bineînţeles! Este el altfel decât ceilalţi suporteri? Mai degrabă nu, cu observaţia că există şi excepţii fericite. Vezi suporterul englez, britanic în general, care dincolo de beţie şi de capete sparte, are sublima putere de a-şi încuraja favoriţii împotriva rezultatului de pe tabelă. Sfidând realitatea din teren. Noi nu suntem aşa.

Nu trebuie să ne flagelăm din cauza asta, dar putem să ne educăm. Exerciţiul acesta presupune timp şi cizelare comportamentală. Din fericire, mi se pare că suporterul român al echipei naţionale ediţie 2016 arată substanţial mai bine decât omologul lui din anii ’90. Nu perfect, mult mai bine însă. Traiul printre străini nu aduce doar dezrădăcinare şi sacrificii, ci şi un grad superior de civilizaţie.

Instituţia izolării
I-am privit cu lupa pe fani. Să aruncăm o privire şi dinspre teren spre tribune. Au jucătorii echipei naţionale exerciţiul respectului necondiţionat pentru suporterii lor? Sunt ei stimulaţi să dezvolte acest respect, această formă de ataşament? Răspunsul abrupt este nu, iar tonul la tăcere este dat de oamenii care conduc naţionala. Există acolo o cultură a tăcerii şi a izolării care transcede numele selecţionerului ori al preşedintelui FRF. OK, Iordănescu şi Piţurcă au fost şi au rămas campioni ai noncomunicării, ce au făcut însă cei care i-au numit? Suporterii sunt invocaţi ca sprijin în momentele de cumpănă. Mai departe nu întâlnim decât gesturi formale.

Sclipirile, disciplina, inspiraţia. Totul
Aşteptăm pe Stade de France o echipă naţională a României, nu a lui Iordănescu. Aşteptăm atitudine, curaj, orgoliu. Bucuria de a fi parte la debutul unui mare eveniment. Aşteptăm sclipirile de fotbalist autentic ale lui Stanciu, disciplina lui Hoban, dăruirea lui Pintilii, viteza lui Adi Popa, reflexele lui Tătăruşanu, viclenia lui Stancu. Aşteptăm să fim mai buni decât ne arată calculul hârtiei.

Pentru o seară este posibil. Aşteptăm să profităm de faptul că francezii nu au jucat de doi ani un meci oficial la nivel de reprezentativă. Au strălucit în partide amicale, nu au avut însă nicio secundă presiunea rezultatului. Griezmann, Giroud, Pogba, Matuidi, Coman sunt fotbalişti foarte buni. Nu supraoameni. Să le arătăm că forţa grupului nu e vorbă goală! Altfel, ducă-se pe pustii!

Suntem necondiţionat alături de voi. Indiferent ce se va întâmpla. În felul nostru complicat, vă iubim!
Aşteptăm. Vă aşteptăm! z