De ce Bruxelles
Suntem loviţi din nou. Dacă vi se pare că li se întâmplă altora şi că eventual "şi-o meritau", este de rău
Preşedintelui României i se pare că la Bruxelles au avut loc nişte incidente. Aşa a spus domnul Klaus Iohannis în scurta, formala şi insipida lui intervenţie televizată, succesivă atentatelor de la Bruxelles.
„Incidente”. De ce nu dezagremente? Puţin deranj, niţică mizerie acolo. Mai bine rămâneaţi pe Facebook să mai strângeţi niscai like-uri! Sau, şi mai bine, luaţi o pauză, domnule preşedinte, oricum v-aţi luat atâtea până acum. Luaţi o pauză şi aprofundaţi sensul cuvintelor din limba română! Ca să puteţi exprima ce sper că aţi şi gândit.
Ce vom învăţa după încă o tragedie?
Cuvintele sunt carnea sentimentelor. Fără cuvinte suntem animale bipede cu centuri explozive la brâu. Cuvintele sunt mesagerii gândurilor noastre. Aşa că trebuie să ştim să folosim cuvintele potrivite. Măcar atât. Acolo, în aeroportul şi în metroul bruxellez, au fost crime. Carnagiu, oroare, groază. Tragedie. Terorism în numele unui religii despre care un papă a avut curajul să spună că nu este o religie a binelui. A fost scos la pensie acel papă! Lumea de dincoace de fanatism se va înfiora şi va plânge.
Vor vui toate reţelele de comunicare, se vor organiza nişte marşuri de solidaritate, oamenii politici nu vor rata prilejul să mai rostească nişte clişee. Francois Hollande a făcut-o deja. La fel ca după nenorocirea de la Bataclan-Paris. Sau ca după Charlie Hebdo. Din nou. Şi din nou se vor găsi deştepţi care să spună tot felul de tâmpenii apropo de vina Occidentului în faţa neprihănitului şi inocentului Orient.
Nu vom intra în peşteri
Am pe cineva drag la Bruxelles, deci sunt subiectiv. Nu sunt foarte liniştit din cauza asta, dar nu sunt nici panicat. Rămân la părerea că e o prostie şi o laşitate să ne ascundem în peşteri din cauza teroriştilor, de acolo vin ei. Am călătorit de două ori la Bruxelles în ultima jumătate de an, deci sunt de două ori subiectiv. Am îndrăgit Bruxellesul de prima oară când am fost acolo, pe când România juca la Euro 2000.
Am rămas mereu ataşat de acest oraş, acum capitală a Europei. Iubesc aerul acela blând aristocratic care te întâmpină şi în Grand Place, şi la Atom, şi la Basilică, discreţia cartierelor istorice impregnate de clădiri art nouveau din care răzbate sunetul de cristal al pianelor mânuite de oameni care mai cred că arta poate modela sufletul.
Falia de linişte, oaza de pace
Sunt legat de Bruxelles-ul acela cu Manneken Pis, care continuă să facă pipi pe toate grijile oamenirii, descopăr cu reînnoită plăcere Bruxelles-ul ciocolatei fine, cea mai fină şi cea mai bună ciocolată din lume, o recunosc până şi elveţienii, rămân uimit de acel Bruxelles care este şi capitala berii celei mai bune din lume, cu cele mai multe sortimente şi pentru cele mai năstruşnice gusturi (aţi fost vreodată la Delirium?), admir şi pizmuiesc Bruxelles-ul universitar, cu studenţi din toate cele 4 zări ale lumi, Bruxelles-ul evenimentelor culturale şi al muzeelor.
Am fost acum o lună la concertul Steven Wilson de la sala Ancienne Belgique. Am înţeles încă o dată ce înseamnă ca publicul să fie cutia de rezonanţă a unui mare muzician. Înainte de orice, acum observ ce şansă am avut. Am nimerit într-o falie de linişte, într-o oază temporală de pace, când oamenii ascultau muzică şi se bucurau. Erau printre ei şi acei oameni care călătoreau astăzi cu metroul spre locurile în care muncesc. Erau şi acei oameni care cântau la pian în Boulevard Louise, şi acei oameni care ascultau muzica lui Stven Wilson. Erau acei oameni care suferă acum.
Hand Cannot Erase se numeşte penultimul album Steven Wilson. Este despre înstrăinare. Despre cum ne putem pierde în lumea în care trăim, fără ca lumea să îşi dea seama că am dispărut, că ne-am retras din ea. „Hand cannot erase this love. And a love like this makes us strong”. Nu simt nevoia să traduc. Cuvintele sunt carnea gândurilor noastre.