Şi tu, Darren, ce făceai?
Simona Halep juca mai bine atunci cînd nu avea antrenor, iar noi o certam că este zgîrcită. Dar nu noi trebuie să explicăm de ce se întîmplă aşa
Se mai întîmplase acum 37 de ani, în 1979, pe cînd tenisul se juca bine mersi cu racheta de lemn, iar Melbourne era un Grand Slam frecventat sporadic de marii campioni europeni şi americani. De atunci încoace, nici o altă jucătoare situată pe unul dintre primele două locuri ale ierarhiei mondiale nu mai pierduse la Australian Open în primul tur. Atunci, a fost Virgina Ruzici, care pornea din poziţia de primă favorită a turneului. Acum, a fost Simona Halep, a doua în clasamentul WTA şi tot a doua favorită la cîştigarea întrecerii de la Antipozi.
Subtilă ironie a sorţii, Virginia Ruzici este astăzi managerul Simonei Halep. Asta dacă nu a fost cumva fosta cîştigătoare şi finalistă de la Roland Garros a fost concediată între timp. Dar nu Ruzici a pierdut meciul de marţi dimineaţă, ci Halep. Oare? Nu antrenorul Darren Cahill a pierdut în faţa chinezoaicei Shuai Zheng, ci Simona Halep. Sîntem siguri că aşa stau lucrurile? Nu are şi Cahill o cît de modestă contribuţie la prăbuşirea Simonei? Fiindcă a fost o implozie ce am văzut astăzi, nu o înfrîngere. Întreb, nu dau cu racheta.
Ca să te scoţi în astfel de situaţii, scrii ceva de genul „Îi las pe specialişti să explice cauzele acestei înfrîngeri pe cît de dureroase, pe atît de neaşteptate”. Şi te extragi elegant din peisaj, glosînd mai apoi despre singurătatea campionului. Să încercăm totuşi să judecăm cu minţile noastre. Halep a arătat rău pe arena Margaret Court. Rău din punct de vedere fizic şi la un nivel foarte scăzut al atitudinii. Unde s-au evaporat toate armele care au făcut din ea una dintre jucătoarele cele mai expansive ale circuitului? Unde sînt voinţa, încrederea, puterea de luptă, vitalitatea fizică, loviturile precise, concentrarea, ambiţia? Trufia de a înfrunta coloşii (sau coloasele?!)? Toate sînt o amintire. În loc, a rămas o jucătoare precaută, prudentă, previzibilă, fără vlagă şi lipsită de liniştea interioară care transmite adversarei de dincolo de fileu mesajul forţei ei. Ca un om rănit, suferind, aşa arată Simona mai nou. Iar prădătoarele simt imediat sîngerarea.
Probabil că la toate aceste întrebări ar fi interesant să răspundă Darren Cahill, altfel un foarte bun companion la plimbări prin orăşelele copiilor din Sydney şi la înfulecat îngheţată. Ştiu foarte bine că la Grand Slam-uri (aflate sub egida ITF) antrenorul nu poate interveni cu sfaturi între game-uri ca la turneele WTA. Dar am citit pe chipul lui o nepăsare alarmantă. Şi nu pretind că Darren ar fi incompatibil cu Simona ori că nu îşi dă interesul. Habar nu am ce se întîmplă. Faptul este că Simona arată mai rău ca niciodată cu Darren Cahill antrenor full time. Mai rău decît arăta atunci cînd Cahill lucra part time. Ca să nu mai spunem că ea zburda atunci cînd pur şi simplu nu avea antrenor, iar noi o certam că de ce nu are.
Acum nu o certăm. Putem doar să ne exprimăm perplexitatea, dezamăgirea. Explicaţiile tehnice, savantele explicaţii profesionale trebuie să vină de la „echipa” din jurul Simonei. Care nu arată deloc ca o echipă, ci ca o adunare de momîi întoarse cu cheia, care, după caz, zîmbesc şi se entuziasmează sau se încruntă şi se prefac îngrijoraţi. Explicaţiile astea nu ar fi pentru noi, ci pentru ea. Pînă nu e prea tîrziu.