Ce a detonat Benzema

Fotbalistul Realului este pe punctul să fie exclus de la naţionala Franţei. Ar fi o măsură exagerată?

Cazul Benzema. Karim Benzema fotbalistul, şantajistul sau flegmatorul? De toate, în proporţii savant diferite. Şi exceptatul, profesie însuşită atît de natural de multe dintre marile vedete. Aici sînt perfect de acord cu Radu Paraschivescu, prietenul şi vecinul meu de pagină. Oricum ajunsesem hotărît la redacţie să scriu ceva despre povestea atacantului de la Real, cînd am primit articolul „Autoscuipat”.

L-am citit şi am înţeles că gîndim puţin diferit. Mi se pare normal din mai multe motive. O dată, pentru că e liber să ai perspective diferite asupra aceleiaşi întîmplări. În plus, Radu este scriitor şi traducător. Şi realizator de emisiuni, în care ne îndeamnă să citim cărţi şi să vorbim corect româneşte. Întreprinderi pe care le finalizează într-un mod remarcabil, motiv de sinceră admiraţie. Eu sînt ziarist şi atît. Dar cu avantajul post factum de a-i fi citit articolul şi de a putea broda contra argumentelor lui. Promit să nu profit de această ocazie. Doar că instinctiv mi-aş apăra breasla, „mare amatoare de execuţii la microscop”. Uneori se întîmplă şi aşa. Dar fără munca unor ziarişti de investigaţie, inclusiv cu bîjbîieli ori inexactităţi, întîmplările rele din ultima vreme nu ar fi fost urmate decît de o mare tăcere oficială. Mai exact, nu s-ar fi întîmplat nimic şi totul ar fi rămas în stadiul de „aşa a vrut Cel de Sus”.

Gestul lui Benzema, deloc flegmatic, acela de a fi scuipat imediat după intonarea „Marseillesei”, poate fi interpretat în multe feluri, dar în nici un caz doar ca un act reflex la care apelează fotbaliştii dornici să-şi elibereze căile respiratorii. Nu l-aş suspecta deloc pe Benzema de IQ scăzut. Motoarele unui fotbalist de nivelul lui nu sînt doar picioarele. Rezolvarea unor situaţii specifice în timpul jocului presupune ceva mai mult decît reflexe şi muşchi. Plus că lipindu-i eticheta „e prost, nu ştie ce face”, l-am absolvi de orice vină. Şi de înhăitarea cu interlopii care îl şantajau pe Valbuena – teoretic prietenul lui şi practic coechiperul de la naţionala Franţei -, şi de scuipatul acela scîrbos dinainte de El Clasico.

Benzema era dator cu o plecăciune Franţei, ţara lui. Ţara în care s-a născut, a trăit şi s-a afirmat ca fotbalist. Şi ca om, sună clişeul. Poate că Benzema îi era dator şi cu o lacrimă acestei ţări care luptă pentru promovarea diversităţii şi pentru drepturile minorităţilor mai mult decît pentru memoria lui Napoleon ori a victimelor de la Verdun. O lacrimă este ceva fluid, ca şi o flegmă, iar fotbalistul de 27 de ani trebuia să ştie care este ucigătoarea diferenţă. Şi să se abţină de la un gest care nu-l propulsează drept complice al teroriştilor, dar care girează crimele acestora. Cînd a scuipat scîrbit pe gazonul de pe Santiago Bernabeu, ştia ce face.

Cu scuipatul lui, Karim Mostafa Benzema a detonat ceva la fel de periculos ca dinamita coreligionarilor săi. Dispreţul faţă de vieţile pierdute, indiferenţa în faţa durerii. Nepăsarea faţă de un mod de viaţă care înseamnă toleranţă, iubire pentru aproapele tău. Sfidarea unei civilizaţii care nu discriminează şi care a ajuns să fie vulnerabilă tocmai pentru că a abandonat suspiciunea. Franţa îl consideră francez pe Karim Mostafa Benzema, Karim Mostafa Benzema se consideră altceva. Nu, nu arab. Nu rebel. Nici el nu ştie ce. Aici e problema.