Duşmanul roşu

Zgura nu este deloc suprafaţa favorită a jucătoarei noastre. Iar oboseala Simonei devine tot mai vizibilă. Şi cronică?

Nu urmează „V-am spus eu!”. Nu e cazul să dezgropăm tare naţionale şi comportamentale din cauza cărora ni s-ar frînge aripile cînd ne este lumea mai dragă. Dar aşa cum i-am celebrat victoriile şi cum i-am cîntat puterea de concentrare prin şenzenuri chinezeşti ori deşerturi americane, e cazul acum să ne explicăm o înfrîngere în primul tur la un turneu mare.

Madridul şi Roma premerg Openul francez, dînd temperatura jucătoarelor la contactul cu sezonul de zgură. Terre battue, pe limba gazdelor de la Roland Garros.

Au fost semne de slăbiciune de la Stuttgart. De slăbiciune fizică şi de oboseală mentală pe care le poţi citi doar într-o privire stinsă. Pe care tu, consumator de sport cu o anume vechime în cîmpul muncii, le simţi fără să fii psiholog de meserie.

Simona Halep cedase acolo după o luptă cîncenă semifinala cu daneza Wozniacki. Luptase, aşa cum ne promisese şi cum îşi promisese, pînă la capăt. De fapt, aproape pînă la capăt, fiindcă un ceva nu foarte uşor de observat o împiedicase să reziste în setul decisiv. Caroline alergase ca niciodată, Caroline reuşise un procentaj de la primul serviciu care l-ar fi făcut invidios şi pe un Raonici.

Dar prospeţimea Carolinei se hrănise parcă din energia Simonei, lucru observat inclusiv de Ion Ţiriac. Atît de antipaticul Ion Ţiriac, dar atît de priceputul Ion Ţiriac în ale tenisului.

Oboseala fizică a Simonei venise nu atît de la picioare, cît de la centrul de comandă. De la cap. Exact din locul în care altădată soseau comenzile de alertă pozitivă. Acum circuitele intraseră în modulul de avarie. De ce? Pentru că este firesc ca un om, oricît de ambiţios, să simtă nevoia de repaus.

Fiindcă la un moment dat organismul îşi cere drepturile. Se revoltă. O stare de revoltă a organismului este să refuze efortul. Indiferent cît îl antrenezi sau îl hrăneşti.

În multe privinţe, înfrîngerea în faţa franţuzoaicei Alize Cornet a semănat cu meciul contra lui Wozniacki. Cornet este o jucătoare tenace, care aleargă mult, bine şi cu folos şi care trimite totul înapoi, peste fileu.

Se vede din nou că diferenţa dintre numărul 2 în lume şi numărul 28, cît este Cornet, poate fi anulată printr-o evoluţie care, dincolo de efort brut, conţine şi un coeficient ridicat de inteligenţă. Nu săriţi! Nu am spus că Alize cu fustiţa ei creponată este mai inteligentă decît Simona. Dar a fost în meciul acesta.

Ca şi cu Wozniacki, Simona nu a ştiut nici acum să schimbe ceva. Să schimbe ritmul, să lărgească registrul loviturilor. Să îşi scoată adversara din matrice. Să fie mai calmă, să se concentreze şi altfel decît cu prosopul în cap. Să aibă întotdeauna o alternativă, un plan de rezervă. Ori poate că pur şi simplu zgura este suprafaţa pe care Simona devine mai vulnerabilă.

Schimburile prelungite o îndeamnă să forţeze, o obligă să ardă mai multe calorii, iar handicapul staturii devine vizibil.

De pe margine este mai simplu, evident. Dar de pe margine, atunci cînd te uiţi/suferi la/pentru tenis de cîţiva zeci de ani, începi să mai înţelegi ceva.

Sigur că nu atît de mult ca tinerii domni care ţin site-uri de specialitate şi care mă îndrumă la bicisnicul de fotbal, unde îmi recunosc cu generozitate rolul de academician al fazelor litigioase.

Totuşi, în calitatea mea de vechi practicant plezirist al acestui sport şi de greu încercat spectator şi telespectator, voi continua să scriu despre meciurile Simonei, ale Irinei, ale Alexandrei. De dincolo de fileu pot veni mingi pe care să scrie „dezbatere” sau „aut”. Le iau în seamă doar pe primele.