Diavolul de la cap se-mpute!

Decăderea lui AC Milan este povestea imperiului fotbalistic care depinde de mintea unui singur om. Şi dacă mintea o ia razna? Clădită pe frumuseţe antică, apoi renascentistă, Italia şi-a prelungit spiritul artistic în fotbal. Pentru consumatorii de clişee, asta sună […]

Decăderea lui AC Milan este povestea imperiului fotbalistic care depinde de mintea unui singur om. Şi dacă mintea o ia razna?

Clădită pe frumuseţe antică, apoi renascentistă, Italia şi-a prelungit spiritul artistic în fotbal. Pentru consumatorii de clişee, asta sună a erezie. Lumea ştie că italienii se apără şi anihilează jocul adversarului. Şi că, din cînd în cînd, contraatacă. Cei care au avut inspiraţia să vadă mai departe de locuri comune s-au putut bucura de meşteşugul fotbalului peninsular dus la rang de artă. De la Giuseppe Meazza pînă la Rivera şi Mazzola, de la Piola pînă la Facchetti şi Paolo Rossi, de la Bettega şi Causio pînă la Del Piero şi Totti, drumul este presărat cu capodopere. Cu titluri mondiale şi europene, cu multe cupe continentale şi intercontinentale. Toate astea nu puteau fi posibile numai cu apărare şi contraatac, să fim bine înţeleşi!

Pînă acum cîţiva ani, cel mai bun avocat al spiritului pozitiv al fotbalului italian era AC Milan. În timp ce vecinii de la Inter se adăpau din herrerism, ca formă distilată de catenaccio, milaniştii arătau că se poate ajunge şi altfel la glorie şi la trofee. Succesul proiectului AC Milan din era modernă se leagă de numele a doi întreprinzători de succes. Silvio Berlusconi şi Adriano Galliani. Cînd au preluat clubul, primul din postura de proprietar, cel de-al doilea din aceea de manager (administrator delegat), aveau 50, respectiv 40 de ani. Probabil vîrsta optimă pentru decizii potrivite în afaceri. Pentru curaj managerial, viziune. Berlusconi, proprietar al celui mai important imperiu media din Italia, a înţeles înaintea tuturor ideea fotbalului-spectacol care produce şi mari rezultate. Alături de Ancelotti, Maldini, Baresi, Costacurta, mai tîrziu Donadoni şi Albertini, Berlusconi i-a adus pe Van Basten, Gullit şi Rijkaard. Iar mai apoi pe Savicevici şi pe Boban, ca să nu-l uităm pe Jean Pierre Papin. Soclu italian pentru opere ale maeştrilor flamanzi, sîrbo-croaţi sau francezi. Diversitate grefată pe valoare. Pe acest concept a cîştigat Milan 5 Cupe ale Campionilor Europeni începînd cu finala din ’89, 4-0 în faţa Stelei, şi încheind cu acel 2-1 în faţa lui Liverpool, de la Atena, din 2007.

AC Milan ediţie 2015 este condus tot de Silvio Berlusconi şi de Adriano Galliani. Berlusconi, premier al Italiei în trei rînduri, se apropie de 80 de ani, are la activ cîteva zeci de operaţii estetice şi cîteva sute de infracţiuni, de la fraudă fiscală pînă la corupere de minore. Galliani îl secondează cu succes pe mai vîrstnicul Il Cavaliere. Pe banca rossonerilor se află Pippo Inzaghi, nimeni altul decît marcatorul celor două goluri victorioase ale finalei cu Liverpool, de acum 8 ani. Peste Pippo şi peste Milan nu au trecut însă 8 ani, ci cîteva ere fotbalistice. Retragerea lui Maldini la aproape 40 de ani a fost simbolică. Imperiul mai trăia doar din frica nejustificată a duşmanilor. Proiectul revoluţionar se transformase cu fiecare zi într-un vestigiu, ca să nu zicem azil de bătrîni. Centrul de la Milanello a produs puţin şi prost, importurile s-au dovedit falimentare. Cel mai bine plătit fotbalist din lotul actual este rubicondul francez Mexes, mare consumator de pizza şi amic bun cu atacanţii adverşi.

Se zice că partida Chievo-Milan 0-0 a fost una dintre cele mai urîte din istoria Serie A. Oricum nu mai conta. AC Milan ajunsese subiect de bancuri printre microbişti. Poate şi obiect de studiu. Cu titlul „Nu numai peştele se împute de la cap, ci şi diavolul”. Ca suporter tăcut al lui Milan, mă întreb ce se va întîmpla dacă Berlusconi va fi patron şi peste 20 de ani.