Cu spatele la zid, cu fileul în faţă

România a învins Spania pentru că Irina Begu „s-a băgat” şi la dublu. Aşa e viaţa, unii se bagă, alţii fac febră. Iar Alina Tecşor spune cuvîntul magic. Hai!

O imagine care doare. Degetele Irinei tremură spasmodic. Obiectivul camerei rămîne […]

România a învins Spania pentru că Irina Begu „s-a băgat” şi la dublu. Aşa e viaţa, unii se bagă, alţii fac febră. Iar Alina Tecşor spune cuvîntul magic. Hai!

O imagine care doare. Degetele Irinei tremură spasmodic. Obiectivul camerei rămîne fixat cîteva secunde lungi pe mîinile jucătoarei noastre. Irina a învins-o pe Soler Espinoza, ne-a adus din nou în meciul cu Spania Muguruzei şi a Conchitei şi primeşte cu garda jos întrebarea ultraneortodoxă a reporterei. „Te bagi şi la dublu?” Da, „se bagă” şi la dublu, aflăm din frînturi de vorbe amestecate cu respiraţia întretăiată de oboseală. Bucurie, surpriză, uluială. Mai ales bucurie. Speranţă.

Dar e omeneşte posibil să joace din nou? Este etic, este corect din punct de vedere sportiv? Medical, rezistă organismul la două meciuri unul după altul la interval de cîteva zeci de minute? Răspunsul nu trebuie căutat în termeni de specialitate, în sisteme de pregătire, în strategia elaborată de staff. Care strategie cînd căpitanul nejucător al echipei României nu avea curajul nici să ridice privirea spre Simona Halep la partida pierdută în faţa Muguruzei? Să o lăsăm însă pe doamna Tecşor în tăcerile ei filozofice, rupte doar de o întrebare cu adevărat profesională, pusă în şoaptă: „Vrei o banană?” Să o lăsăm să îi aducă punga cu gheaţă Simonei şi să ne întoarcem la momentul meciului de dublu. Cu Irina Begu alături de Monica Niculescu. Cu spatele la zid şi cu fileul în faţă.

În sport, curajul se mai numeşte şi tărie de caracter. A ajuns clişeu verbal din cauză că vorbesc despre ea tocmai oamenii care nu o posedă. E bine de ştiut că tăria de caracter se poate şi antrena. Unii se nasc cu ea, alţii o dobîndesc prin efort, cu profesori care ştiu să dea şi alte indicaţii tactice în afară de „Hai!”. Tăria de caracter îţi spune să te bagi atunci cînd pe alţii îi cuprinde febra. Tăria de caracter te împinge să baţi penalty-uri de departajare, atunci cînd coechiperi de-ai tăi mai tehnici şi mai bine cotaţi se descalţă. Aşa cum s-a întîmplat în America, la sfertul de finală cu Suedia. Să nu îi beştelim peste ani pe Belo şi pe Dan Petrescu!

Victoria din meciul de dublu contra Muguruzei şi a Medinei Garrigues a fost penaltyul lor decisiv, scuzaţi asocierea cu fotbalul! Să purtăm respect celor care nu se ascund în spatele echipei! Să facem o plecăciune adîncă în faţa Irinei Begu şi a Monicăi Niculescu. Să le mulţumim fără să exagerăm. Să ne ferim de vorbe mari şi goale. Să privim înapoi cu linişte, dar observînd că echipa României nu a cîştigat meciul cu Spania ca o echipă, ci prin sacrificiu individual. Tehnic, întîlnirea nu a fost pregătită decît prin heirup-uri fără substanţă, dovadă plenitudinea lipsei de idei a căpitanului nejucător, prelungită şi după meci, la conferinţa de presă.

Altfel, suprafaţa de joc a patinoarului-sală din Galaţi a nemulţumit pe toată lumea, dar parcă le-a dezavantajat şi mai mult pe fetele noastre. Partea de public, redusă numeric, care reuşise să prindă bilet pentru a vedea tenis s-a comportat admirabil. Ceilalţi, nepermis de mulţi – pilele, şmecherii, băieţii de bani gata şi taţii lor şi mămicile lor mînuitoare de smartfoane, plus nelipsitele domnişoare aspirante la postul de asistente TV – au creat impresia unei Românii a desfrîului rural-balcanic. În mod normal, cei care au venit la tenis ar trebui să apeleze la un challenge contra publicului de fiţe. The ball was called out. Ne lăsaţi?