Nemţoaica Irina, americanca Simona

Este condamnată Irina Begu să stea în umbra Simonei Halep? Sau fiecare ne spune ceva diferit?

Se pare că undeva Sus, rugile ne-au fost auzite. Chit că nu ne-am pus mare bază în asta, o făceam mai mult ca să […]

Este condamnată Irina Begu să stea în umbra Simonei Halep? Sau fiecare ne spune ceva diferit?

Se pare că undeva Sus, rugile ne-au fost auzite. Chit că nu ne-am pus mare bază în asta, o făceam mai mult ca să ne aflăm în treabă. Ne-am tînguit ani la rînd că nu avem şi noi nemţii noştri. Nici nu era o dorinţă, era un fel de a ne ascunde în spatele unui model de disciplină şi eficienţă. Atunci cînd a apărut un etnic german care a anunţat că vrea să fie preşedintele României, mulţi au rîs de el. Au zis că este un lucru. Mai mulţi însă l-au votat. Aşa cum este el, liniar, nespectaculos, previzibil, inflexibil. Ne-şmecher. A fost semnalul că s-a schimbat ceva în noi, fără să o ştim.

Irina Begu a învins-o pe Angelique Kerber în primul tur la Melbourne. Irina Begu nu este nemţoaică, este cît se poate de româncă. Locul 39 în ierahia mondială. Kerber este nemţoaică. Şi locul 9 în clasamentul WTA şi favorita 9 la Australian Open. Dacă era invers, iar Begu era nemţoaica, am fi comentat în registrul consacrat al jelaniei-critice rezultatul meciului. Şi mai ales scorul. 6-4, 0-6, 6-1 pentru Irina. Am fi observat că numai o nemţoaică, aşa ca Begu, putea reveni psihic în partidă după acel zdrobitor şi usturător 0-6 din setul secund. Am fi comentat mînaţi de valul admiraţiei că diferenţa s-a produs în planul forţei mentale. Al seriozităţii, al puterii de a o lua de la capăt ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu ne-am fi ferit, în schimb, să remarcăm labilitatea româncei Kerber, victimă a unei pregătiri insuficiente ori a unei mentalităţi mioritice. Şi aşa mai departe, ştiţi textul.

Am aplaudat-o pe Irina Begu şi atunci cînd, la sfîrşitul sezonului trecut, intra în finala turneului de la Moscova, acolo unde era învinsă de Anastasia Pavliucenkova. Nu urmează acum clasicul „v-am spus eu!”, staţi liniştiţi. Dar m-am bucurat atunci. Ca şi acum. Ştiam că Irina este un om echilibrat, civilizat, modest. Reuşise un turneu foarte bun, cu victorii la Pironkova, Makarova şi Safarova. Irina se întorcea cu un rezultat semnificativ în tenisul mare după doi ani grei, în care lucrurile nu merseseră deloc bine pentru ea. Nu din cauză că nu se antrena sau nu voia să cîştige. Se întîmplă pur şi simplu ca uneori să ne învîrtim în cerc, prizonieri ai propriilor ambiţii. Ori debitori ai unor păcate pe care nu le-am comis niciodată.

Victoria Irinei Begu în faţa nemţoaicei Angelique Kerber este mai preţioasă în valoare absolută sportivă decît victoria Simonei Halep în dauna italiencei Karin Knapp. Dar emoţia, audienţa şi traficul pe net le face Simona. Dacă Irina are ceva nemţesc în ea, Simona este cumva modelul nostru american, de succes care nu aşteaptă decantarea experienţei, adunarea anilor. Ea, Simona, este miza naţională, noul nostru „asset” sportiv şi nu trebuie să operăm cu antiteza Halep-Begu pentru a demonstra că lumea e nedreaptă. Halep priveşte spre vîrful clasamentului feminin, Begu spre un mîine care să fie mai bun decît azi. La un moment dat, este posibil ca între ele să fie o concurenţă directă. Ar fi timpul în care nemţii din noi vor fi cîştigat definitiv bătălia.

Lucrurile trebuie luate ca atare şi, pînă la urmă, este şi o chestiune de opţiune. O admir pe Simona, dar am emoţii pentru Irina.