Răducioiu primeşte pasa lui Hagi

Încă un component al Generaţiei de Aur se dezice de echipa naţională. Este Burleanu cauza tuturor relelor?

De fiecare dată cînd are de spus ceva, lui Florin Răducioiu i se reproşează că uitase să vorbească româneşte la doar două-trei luni […]

Încă un component al Generaţiei de Aur se dezice de echipa naţională. Este Burleanu cauza tuturor relelor?

De fiecare dată cînd are de spus ceva, lui Florin Răducioiu i se reproşează că uitase să vorbească româneşte la doar două-trei luni după transferul în Italia. De fapt, nu uitase, dar fraza şi cînta cuvintele cu accent peninsular, ca un puşti teribil ce era şi care descoperise minunile Occidentului. Au trecut aproape 24 de ani de atunci, dar gardienii limbii române nu şi-au părăsit postul. Ce mai contează că păstrătorii dulcelui şi complicatului nostru grai nu folosesc niciodată prepoziţia „pe” lîngă pronumele relativ „care”, atunci cînd acesta din urmă are funcţia de complement direct? Ori că prin „decît” au exilat definitiv adverbul restrictiv „doar”? Tot ei, esteţii românei literare şi adversarii lui Răducioiu, evită cacofonia prin construcţia prepoziţională „ca şi”, iar atunci cînd deplîng o situaţie ori o stare de lucruri negativă spun „datorită” în loc de „din cauza”.

De fiecare dată cînd este criticat, lui Răzvan Burleanu i se reproşează tinereţea revoltătoare, portul ochelarilor de vedere, implicit ţinuta de student tocilar, şi minifotbalul. Cei care îl acuză de toate astea au fost şi ei tineri, poartă şi ei ochelari de vedere şi nu s-au ocupat dintotdeauna cu maxifotbalul. Unul dintre aceşti contestatari se numeşte Florin Răducioiu.
Florin Răducioiu trebuia să fie în prima linie a celor care să înţeleagă că vulnerabilitatea lui Burleanu nu rezidă în cămăşile scrobite şi numărul dioptriilor. Ca victimă pe termen lung a prejudecăţilor, Răducioiu putea fi mai atent înainte să vorbească. Fără sau cu accent italian. Fiindcă multe dintre reproşurile fostului mare atacant sînt întemeiate. Rigiditatea instituţională a FRF, aşijderea programul impus, ca de uzină. Opţiunile bizare în alegrea unor colaboratori. Amatorismul, ca rod al lipsei de experienţă. Gustul puterii, ca semn al carierismului omului aflat în fruntea bucatelor. Limbajul de lemn, mostră de politicianism. Toate astea sînt semnale îngrijorătoare, pe care noul preşedinte nu s-a sfiit să le ofere în timp record de la alegerea sa.

Dar, a fost, dragă Florin, un vot acolo. Burleanu nu a fost teleportat în fruntea FRF, a fost ales. E adevărat, beneficiind de conjunctura ieşirii din cursă a lui Gică Popescu şi de contracandidatura lui Vasile Avram. Toate astea nu exclud dreptul lui Răducioiu de a avea o părere proastă despre felul în care conduce Burleanu federaţia, minus calificativul „căcăcios”. Membru de seamă al Generaţiei de Aur, Răducioiu se plasează logic în aceeaşi tabără cu Gică Hagi, a celor care boicotează prezenţa la meciurile naţionalei. Este o formă de protest pe care mă feresc să o judec. Din admiraţie profundă pentru fostul mare fotbalist Florin Răducioiu.

Din aceeaşi recunoştinţă peste ani, mă feresc să calific graba cu care el a abandonat proiectul lui AC Milan din Australia, unde a găsit „un nivel al fotbalului mai scăzut decît îşi închipuia”. Nestatornicia asta cu iz de superficialitate, care l-a îndemnat pe Radu să abandoneze cam toate proiectele în care se implicase, este la fel de supărătoare ca apetitul pentru putere al lui Răzvan Burleanu. Prea grăbit, mereu bănuitor şi interpretînd încă rolul adolescentului rebel, Florin Răducioiu a rămas la stadiul de „fost”. Îl aşteptăm cu nerăbdare pe antrenorul Răducioiu, care se înhamă la treabă cu harul şi bucuria pe care le arăta cînd zburda spre porţile adverse. De-abia atunci, va deveni un adversar real pentru Burleanu şi tehnicienii în subordinea cărora nu a catadicsit să lucreze.