Naţionala între incantaţii şi psalmi

Există şi români care îl regretă pe Piţurcă. Ei sînt oamenii responsabili, maturi. Noi, ceilalţi, mai avem de lucru

Ne aşteptam să vină să ni-l ia un prinţ arab călare pe un pursînge care scotea flăcări pe nas. Sau la […]

Există şi români care îl regretă pe Piţurcă. Ei sînt oamenii responsabili, maturi. Noi, ceilalţi, mai avem de lucru

Ne aşteptam să vină să ni-l ia un prinţ arab călare pe un pursînge care scotea flăcări pe nas. Sau la bordul unui Ferrrari alb (Ferrari alb? Maranello, che cazzo?), cum şi-a cumpărat Reghe acum cîteva zile, din banii cîştigaţi la Al Hilal. Emisarii lui Al Ittihad arătau însă ca nişte comercianţi mărunţi de la Piaţa Crîngaşi şi mînuiau cu grijă o pungă de plastic în care cică se aflau documentele transferului. Eternitatea s-o fi născut la ţară, în România, dar se vede treaba că simplitatea s-a născut în deşertul Arabiei. Jucător versat, Piţurcă a purtat tratative prin intermediul ministrului său de externe, Eugen Neagoe. Şi, cum îi stă bine unui veteran al cazinourilor, Bretonul nostru a semnat exact cînd lumea credea că negocierile au intrat în impas neţinînd cont de aparenţe vestimentare.

În momentul în care pe site-ul FRF apărea anunţul rezilierii contractului cu vechiul selecţioner, în România s-au auzit o serie de oftaturi şi o mulţime de chiote de bucurie. Oftaturile aparţineau persoanelor responsabile. Oameni cu scaun la cap. Oameni de fotbal şi oameni de bine ai societăţii. Persoane mature, care au apreciat performanţele lui nea Piţi, raportat la fondul de jucători şi condiţiile pedoclimatice ale patriei. Ei au privit nonactivitatea lui Piţi cu alţi ochi. Meditaţie, acumulări, fler. Jocul zgîrcit în spectacol era pentru dînşii mostră de realism, de eficienţă. Prudenţa excesivă, semn al echilibrului şi al sîngelui rece căpătat în ore de analiză video live cu o cameră montată în pachetul de ţigări.

Chiotele erau ale suporterilor. Microbiştilor. În general, oamenilor care nu aparţin sistemului denumit generic şi foarte pretenţios „lumea fotbalului”.

Aşadar, lumea nefotbalului, dar atentă şi pasionată la fotbal a salutat plecarea „Satanei”. O parte, au sărbătorit ciocnind un pahar de vin roşu, pentru a rămîne pe coordonatele misticii luciferice. Pe ei, pe suporteri, nu pe toţi, dar pe cei mai mulţi, i-a deranjat domnia prelungită a lui Piţurcă. Lor, suporterilor, li s-a părut mereu că se putea mai mult, mai bine, mai frumos, mai demn. Ingraţi, conform standardelor stabilite de lumea fotbalului, lumea suporterilor n-a căzut pe spate nici măcar după calificarea norocoasă şi chinuită la Euro 2008, încununată de o participare meschină la turneul final din Austria şi Elveţia. Cusurgii, ce mai!

Update. Piţurcă s-a dus învîrtindu-se pe fuioarele de nisip ale contractului cu Al Ittihad şi ne-a lăsat cu nea Puiu Iordănescu. Asta înseamnă că de la incantaţii tenebroase despre antijoc vom trece la psalmi înălţători despre mîntuirea prin antijoc. Cam asta este schimbarea propusă de Răzvan Burleanu, apostolul minifotbalului pe pămînt, aflat la ora rezilierii la un summit al jocului cu mingea rotundă pe teren de handbal.