Antipaticii

Lumea se împarte în nesuferiţi competenţi şi simpatici incompetenţi. Lumea fotbalului, la fel

Aţi observat ce antipatici ne sînt semenii care ştiu ce vor? Cît de nesuferiţi devin în ochii noştri cei care au rezultate în meserie, iar în prelungirea […]

Lumea se împarte în nesuferiţi competenţi şi simpatici incompetenţi. Lumea fotbalului, la fel

Aţi observat ce antipatici ne sînt semenii care ştiu ce vor? Cît de nesuferiţi devin în ochii noştri cei care au rezultate în meserie, iar în prelungirea rezultatelor au nemaipomenita obrăznicie să se mai şi îmbogăţească? Pînă la urmă e normală reacţia asta. E profund omenească. Cum să nu fii invidios, de exemplu, pe unul ca Mircea Lucescu atunci cînd îl vezi şi îl auzi vorbind ba italiană, ba franceză, ba engleză, ba castiliană, ba catalană? Mare lucru să fii polioglot, de parcă a murit cineva de sete şi de foame dacă nu ştie toate limbile de circulaţie internaţională! Şi toate astea ca să ne spună ce? Că el, nea Mircea, sperietoarea vatmanilor şi prietenul oligarhilor, le-a inventat pe toate, de la monitorizarea individuală a fotbaliştilor pînă la tiki taka şi echipament monocolor, de la vizitele echipelor prin muzee pînă la Hagi, şi Răducioiu, şi Sîrna şi ce mai vreţi dumneavoastră.

Laurenţiu Reghecampf aparţine aceleiaşi categorii de oameni enervanţi, care culeg succesul mai ceva decît albinele polenul cînd au în faţă un cîmp de floarea soarelui. Nesuferit, antipatic, suspicios, tupeist şi foarte bun meseriaş, aşa arată fostul antrenor al Stelei. Dar Laurenţiu Reghecampf nu mai este antrenorul Stelei, ci al lui Al Hilal. Iar la Al Hilal, în Arabia Saudită, continuă să obţină victorii pe bandă rulantă tot aşa cum reuşea în România. Cu aceleaşi mijloace, cu aceiaşi colaboratori (preparatori). Rămînînd fidel filozofiei care i-a adus faimă şi bani acasă, Reghe continuă „să performeze”, fără să aibă ipocrizia să ne îmbrobodească mintea cu poveşti din 1001 de nopţi despre neasemuita valoare a fotbalului arab.

Omul nostru a mers acolo, în Orientul mijlociu şi nisipos să cîştige titluri şi prin titluri, bani. Interesant, în stilul lui foarte personal, reuşeşte. Nu ştiu cît preţuiesc cu adevărat victoriile astea ale lui, cît de tare este in vitro-ul marelui fotbal acest 3-0 din semifinalele Ligi Campionilor Asiei, din meciul tur împotriva lui Al Ain, succes repetat apoi în campionat contra lui Al Khaleej. Dar cîteva lucruri sînt sigure. În spaţiul acela despre care ştim puţine, mai ales clişee – cămile, petrol, petrodolari, şeici, Ramadan -, Reghe este admirat şi iubit, bag de seamă că şi adulat. Sigur că admirat şi iubit în felul acela exaltat al suporterilor ori intempestiv ca al şeicilor care lăcrimează cu ghutra căzută pe ochi. Iar celor care li se pare la îndemîna oricui să aibă succes în ţările arabe, le recomand să privească doar spre rezultatele lui Loţi Boloni la Al Khor în Qatar. Formaţie cu care a ajuns pe ultimul loc, după ce de vreo două sezoane înoată la mijlocul clasamentului. Boloni, una şi aceeaşi persoană cu cel mai bine plasat antrenor în cursa pentru eventuala succesiune a lui Piţurcă la naţională.

Mircea Lucescu şi Laurenţiu Reghecampf stau de vorbă în faţa unei cafele aburinde. Cafea arabică. „Eu am adus-o”, zice Reghe, „este cea mai scumpă şi cea mai aromată cafea din lume”. „Da, dar eu am rîşnit-o, manual”, răspunde înciudat nea Mircea. „Şi ceştile astea unice tot eu le-am cumpărat dintr-un bazar din Istanbul”, adaugă mai destins antrenorul cu mai multe meciuri în cupele europene decît Mourinho.