Messi. Lionel, nu Leo
Vorbim mult despre rolul vedetei într-o lume din care a dispărut adevărata vedetă. Iar emoţiile au luat locul ideilor.
Lumea s-a pus de acord. Lumea care se uită la fotbal şi lumea care nu se uită la fotbal. Aceste două […]
Vorbim mult despre rolul vedetei într-o lume din care a dispărut adevărata vedetă. Iar emoţiile au luat locul ideilor.
Lumea s-a pus de acord. Lumea care se uită la fotbal şi lumea care nu se uită la fotbal. Aceste două lumi stabiliseră că Leo Messi putea demonstra că este peste Maradona în cazul în care cîştiga titlul mondial cu şi pentru Argentina. De unul singur sau sprijinit de echipă, nici nu mai conta. În ’86, tot împotriva Germaniei în finală, Maradona îi avusese alături la Valdano şi pe Burruchaga. Nu erau doar nişte locotenenţi disciplinaţi. În 2014, lîngă Messi erau Lavezzi şi Higuain. Puşi în valoare de un coechipier generos în genialitatea lui, nici ei nu sînt doar simpli cărători de mingi. Numai că Leo nu-i dorea pe ei, ci pe Kun Aguero, tovarăşul lui de cameră şi de jocuri video. Iar Alejandro Sabella, om înţelegător, i-a făcut voia.
Probabil că de aici ar trebui să înceapă o discuţie mai serioasă despre rolul antrenorului şi al fotbalistului. Despre relaţie dintre vedetă şi cel care antrenează vedeta. Dacă o antrenează sau dacă ia loc pe banca tehnică doar pentru a satisface capriciile fotbaliştilor mai cu moţ. Între Cesar Luis Menotti şi Carlos Bilardo, antrenorii Argentinei la Cupele Mondiale cucerite în ’78 şi ’86, şi Alejandro Sabella, tehnicianul finalistei din 2014, diferenţa este tocmai aceea dintre antrenor şi tehnician. Menotti şi Bilardo erau personaje cu idei a căror valabilitate nu moare dincolo de graniţa terenului de fotbal.
Poate că Sabella este un tactician redutabil. Rigoarea defensivei conduse de Demichelis, munca la sacrificiu a lui Mascherano şi a lui Biglia nu au semănat deloc cu dezordinea caraghioasă a brazilienilor „antrenaţi” de Felipao Scolari. Încă o dată. Poate că Sabella este un antrenor cumsecade. Dar nu este o personalitate. Ca Menotti, ca Bilardo. Ca Bielsa, ca să venim în zilele noastre. Să nu vi se pară ciudat că Sabella şi nu Bielsa a fost numit selecţionerul Argentinei. Sabella este un om cuminte, iar Bielsa un om cu minte. În zilele noastre se caută mai ales oameni cuminţi, nu cu minte. Aşa stînd lucrurile, trebuie observat că titlul Germaniei nu este numai triumful disciplinei grupului, ci şi rodul autorităţii omului de pe margine. Joachim Low nu este nici marioneta lui Schweinsteiger, nici a lui Kroos, nici a lui Klose. Dar nici el nu este o mare personalitate. Trăim vremuri în care sistemul înlocuieşte cu succes iniţiativa personală.
Leo Messi, desemnat pe criterii comerciale cel mai bun fotbalist al turneului final, a eşuat în întreprinderea lui. A impresionat neplăcut felul în care a făcut-o, cu o greu explicabilă indiferenţă. Sînt mici şanse ca peste încă 4 ani, cînd va avea 31 de ani, să reuşească să învingă în cel mai greu meci al carierei, cel împotriva lui Maradona. Povestea lui Leo nu se sfîrşeşte aici, fiindcă şi atunci cînd vomită el emoţionează planeta. Şi pentru că emoţiile au luat demult locul ideilor, lumile microbiste şi nemicrobiste vor suspina în continuare la următorul dribling al vedetei care şi-a încheiat reprezentaţia cu o flegmă şi un şut trei metri peste transversală.