Hai noroc!
Anglia are o problemă permanentă la nivel de echipă naţională. Asta ştim. Nu ştim de ce. Sau putem bănui.
Ziariştii englezi au calculat că eliminarea echipei lui Roy Hodgson de la Cupa Mondială produce o pierdere de 1,3 miliarde de […]
Anglia are o problemă permanentă la nivel de echipă naţională. Asta ştim. Nu ştim de ce. Sau putem bănui.
Ziariştii englezi au calculat că eliminarea echipei lui Roy Hodgson de la Cupa Mondială produce o pierdere de 1,3 miliarde de lire sterline economiei ţării lor. De obicei, ştirile cele mai trăsnite vin de la savanţii britanici, dar nici colegii lor ziarişti de peste Canalul Mînecii nu sînt foarte departe. Aşadar, jurnaliştii de la Daily Mirror au stabilit chiar că un eventual parcurs pînă în finală al fotbaliştilor Albionului ar fi reprezentat o injecţie de capital de 2,58 de miliarde.
Calculul, de o precizie impresionantă, nu este aşa cum ne-am fi aşteptat rodul unei atente analize a efectului ratărilor lui Rooney asupra productivităţii muncitorului din oţelării. Nu. Calculul are la bază o estimare a consumului de băutură din puburile şi restaurantele engleze. Başca alcoolul cumpărat de la supermarket. „Studiul” se încheie şi cu cifre verificate, nu doar cu estimări – fiecare gol marcat de Anglia la Mondial a produs un consum (de spirtoase, vin şi mai ales bere) de 199 de milioane de lire. Gol Sturridge, hai noroc! Gol Rooney, hai sănătate!
După aceste date, prima reacţie ar fi de no comment. Dar am greşi. Tocmai de aici încolo trebuie să înceapă comentariile, cu zîmbetul pe buze, bineînţeles, dar fără vreo bere la bord. Să-i certăm pe englezi că beau cam mult şi mănîncă destul de nesănătos este o întreprindere periculoasă. Şi ipocrită. Să intrăm în consideraţii de ordin sociologic este dovadă de amatorism. Da, englezii beau de rup. Nu toţi, dar destul de mulţi. De la microbişti trecuţi prin ciur şi dîrmon pînă la fete de 16-17 ani care, într-un apogeu al emoţiei bahice, îşi debordează prea plinul pe trotuare. Cine a fost prin Anglia, mai ales pe la Liverpool sau Manchester, nu mai zic de oraşele mici, ştie despre ce vorbesc. Autorităţile caută tot felul de soluţii, dar răul este deja prea adînc pentru a fi extirpat cu metode homeopate ori terapii de grup.
Soarta fotbalului englez, înainte de a fi subiect de bancuri, este însă o temă foarte interesantă. Poporul care a inventat sau măcar a instituţionalizat fotbalul în forma lui actuală nu poate produce o echipă naţională cu adevărat redutabilă. De la înfrîngerea comică în faţa selecţionatei SUA la celălalt Mondial brazilian, acum 64 de ani, pînă în prezent, trecînd chiar prin episodul incomod al Cupei cîştigate în ’66 cu ajutorul tuşierului Bahramov, leii englezi dotaţi cu crampoane s-au tot făcut de rîs pe la turneele finale. Deşi au avut mereu jucători emblematici, deşi mulţi antrenori de-ai lor au făcut şi au impus stiluri în ţări cu tradiţie fotblistică, nu doar pe Insulă. Keegan, Lineker, Waddle, Hoddle, Gascoigne, Beckham, Scholes. Vi se pare rău?
Premier League este o vitrină în care strălucesc cei mai scumpi şi mai buni fotbalişti, situaţie care la o privire superficială sufocă elementul autohton. Perspectiva cealaltă spune altceva. Actualul format al celui mai scump campionat din lume naşte concurenţă şi obligă tinerii jucători englezi să îşi cîştige un loc în Paradisul alimentat de banii miliardarilor arabi, ruşi sau americani. Sturridge, Sterling, Barkley, Luke Shaw, plus consacraţii Cahill, Welbeck, Johnson şi Rooney puteau alcătui echipa-revelaţie a Cupei Mondiale. Au ieşit din scenă jucînd bine un sfert din timpul fiecărui meci şi treisferturi pripit, într-o stare vecină cu disperarea. Confuz. Răspunsul poate fi căutat în oboseală, în uzură, în prea mulţi bani cîştigaţi la club. În senectutea nu foarte limpede a lui Roy Hodgson. Ar mai fi ceva şi o scriu cu reţinere. Legătura cu statistica celor de la Mirror. Antecedentul numit Tony Adams. Ruina în care a ajuns Paul Gascoigne. Cheers!