Oamenii care servesc fotbalul

Ceva îi uneşte pe Prandelli, Van Gaal sau Deschamps. Este privirea spre poarta adversă

Ceva cenuşă în cap amestecată cu puţin alibi. Nu doar „Bloomberg” s-a făcut de rîs atunci cînd prevedea o Cupă Mondială săracă în goluri şi zgîrcită […]

Ceva îi uneşte pe Prandelli, Van Gaal sau Deschamps. Este privirea spre poarta adversă

Ceva cenuşă în cap amestecată cu puţin alibi. Nu doar „Bloomberg” s-a făcut de rîs atunci cînd prevedea o Cupă Mondială săracă în goluri şi zgîrcită cu spectacolul. Ascultaţi aici! Un singur meci în care se vor marca 3 goluri, restul întîlnirilor urmînd a se termina cu scoruri de 0-0, 1-0, 1-1 sau, fie, 2-0. Aşa profeţise celebrul site Bloomberg, specializat ce-i drept în probleme financiare. Eram destui acolo, în grupul Mondialoscepticilor. Intraserăm mai mulţi în acest cor de bocitoare ale fotbalului abandonat în braţele tacticizării. Antrenori, foşti şi actuali fotbalişti, ziarişti mai tineri sau mai experimentaţi. Chiar şi corporatişti, başca ceva hipsteri.

Totuşi, să nu disperăm. Marea competiţie din Brazilia este încă la început, aşa că grupul pesimiştilor păstrează şanse reale de a-şi vedea temerea cu ochii. Asta a fost o glumă. Fiindcă altfel nu puţini vor pricepe din aceste rînduri că autorul şi alţii asemenea lui stau cu degetele încălecate în aşteptarea plictisului. Nici un microbist, oricît de blazat, şi nici măcar un ziarist, oricît ar fi el de intoxicat cu jocurile din Liga 1, nu îşi doreşte să guste ororile unor meciuri în care nu se întîmplă nimic. Fotbalul începe şi se termină cu golul, iar acest lucru trebuie reamintit în special antrenorilor defensivi ori teoreticienilor tacticizării şi mai puţin comentatorilor pesimişti.

După ce am stabilit pe foarte mult spaţiu că Mondialul brazilian este mai frumos şi mai productiv decît anticipa cineva, peisaj pe care FIFA l-a colorat cu arbitraje suprarealiste, e timpul pentru o reverenţă în faţa jocului Italiei. Formaţie pe care o simpatizez demult, împotriva curentului braziliano-spaniolo-mingicăresc. Şi împotriva clişeelor pietrificate, de genul Italia egal catenaccio. Aud deja corul de fluierături, însoţit de priviri compătimitoare, dar merg înainte. Nu urmează însă o odă închinată nici lui Pirlo, nici lui Cesare Prandelli. Deşi poate că şi unul, şi celălalt merită mai mult decît hectare de text scrise despre vedete gelate. Italia a jucat superb împotriva Angliei nu neapărat pentru că a avut 93,2% pase precise, iar Pirlo a reuşit 103 pase din 108 pe care le-a trimis către coechipieri.

A surprins atitudinea ofensiv-constructivă a peninsularilor, tocmai pentru că squadra azzurra şi-a clădit reputaţia pe baza unei organizării temeinice a jocului. Aproape nimeni nu este dispus acum să observe că unele dintre cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului au avut de o parte a terenului o echipă din Italia. Italia-Germania 4-3 în semifinala Cupei Mondiale din Mexic ’70. Din nou Italia-Germania, de data asta în finala Mundialului spaniol din ’82. 3-1 pentru Italia. Înfrîngerea dramatică, cu gol de aur, din finala Euro 2000, cu Franţa, după o partidă dominată cap coadă de azzurri. Eşecul epic al Milanului în finala cu Liverpool de la Istanbul. Victoria din finala de la Berlin contra Franţei, în 2006.

Să nu se înţeleagă de aici că am trimis deja Italia în finala de pe Maracana. Este doar o plecăciune în faţa unei filosofii ofensive care îi strînge laolaltă pe Prandelli, Van Gaal sau Deschamps. E prea devreme pentru concluzii, dar nu-i prea tîrziu pentru observaţia că există oameni cărora fotbalul le datorează libertatea de a povesti despre gol. Şi da, poate că este ceva în aerul Braziliei care îi îndeamnă pe jucători spre poarta adversă.