La Decima(rea) fotbalului

Finala de la Lisabona ne-a oferit şi o imagine despre cum vor arăta meciurile din Brazilia. O imagine îngrijorătoare.

Poate că „La Decima” cucerită de Real în faţa lui Atletico chiar contează mai mult decît Cupa Mondială. Aşa susţine Iker […]

Finala de la Lisabona ne-a oferit şi o imagine despre cum vor arăta meciurile din Brazilia. O imagine îngrijorătoare.

Poate că „La Decima” cucerită de Real în faţa lui Atletico chiar contează mai mult decît Cupa Mondială. Aşa susţine Iker Casillas, personajul central al superbului editorial semnat de colegul şi prietenul nostru Radu Paraschivescu. Există o explicaţie simplă pentru acest fel de a vedea lucrurile. Echipa de club este cămaşa care se pliază pe muşchii lui Superman Cristiano, Mondialul este fracul care îl stînjeneşte o dată la patru ani. Dar aici nu vorbim doar despre Ronaldo sau despre Messi. Marele fotbalist, indiferent de numele lui, merge la turneul final pentru că aşa trebuie. În virtutea inerţiei numite pompos patriotism. Aici e bine să facem ochii mari, căci noţiunile pompoase ascund de regulă ceva înfricoşător. Cum ar fi lipsa de conţinut. Sau golirea unui concept bogat în sensuri la origine.

Aşa s-a petrecut în timp cu ideea de echipă naţională. Sonda a scos atît de mult ţiţei patriotic încît punga sentimentelor s-a cam golit. Într-o lume care se căzneşte să desfiinţeze graniţele, o organizaţie planetară tot mai coruptă pledează pentru turniruri între popoare care se lasă uneori cu lovituri de departajare. Deocamdată nimeni nu are curajul de a spune răspicat că povestea cu echipa naţională nu prea mai atrage. Ca să nu zicem că fotbalul în sine pare în criză de identitate. Dar va veni şi ziua cînd va cădea broboada ipocriziei înmuiată în culorile diversităţii promovate de herr Blatter. Iar atunci se va vedea şi mai clar că gelul din părul lui Cristiano se hrăneşte mai mult cu banii Realului decît cu aceia ai naţionalei protugheze.

Finala Champions League de la Lisabona a fost salvată de prelungirile timpului regulamentar şi de prelungirile propriu-zise. În rest, am văzut un meci a cărui platitudine a fost egalată doar de inevitabila festivitate de deschidere. Care, ca aproape orice festivitate de deschidere sau de închidere a unei mari competiţii sportive, este în esenţă un omagiu adus lui Kim Ir Sen, pentru că în mai toate „coregrafiile” regăseşti din abundenţă elementele de bază ale concepţiei nord-coreene despre spectacol.

Închei această divagaţie despre momentele ceremonioase din fotbal şi olimpism cu observaţia că meciul dintre Real şi Atletico s-a constituit într-o reuşită avanpremieră a Cupei Mondiale din Brazilia. Este sfîrşit de sezon în Europa, locul în care evoluează marile vedete pe care le vom regăsi şi pe terenurile de la Rio sau Sao Paulo. Care vedete sînt obosite, uzate şi blazate după sezoane competiţionale despre care nu mai ştii cînd încep şi cînd se termină. Angajaţi cu carte de muncă şi pe bani grei la cluburile bogate ale Occidentului, fotbaliştii importanţi ai planetei sînt chemaţi acum să presteze pe drepturi intelectuale în contul naţionalelor de obîrşie. Nu întîmplător l-am tot pomenit mai înainte pe Cristiano Ronaldo. Zbaterea portughezului, invizibil în momentele de criză ale Realului, dar încununată de un penalty făcut cadou de arbitru, mi se pare rău prevestitoare pentru ideea generală de vedetă determinantă la turneul din Brazilia. Golănia de final a lui Diego Simeone, ca şi decizia hilară de a-l folosi pe Diego Costa – al cărui muşchi s-a rupt exact ca o placentă -, intră în aceeaşi categorie a semnelor rele.

Va fi un Mondial al tacticii care pune pe piedestal forţa grupului. Va fi o încleşare, nu o desfătare. Aşa cum am stabilit, va fi şi o fastuoasă festivitate de deschidere. Samba!