Un japonez era să-l bată pe Rafa
Kei Nishikori și-a spus povestea la Madrid. Fără să pozeze în samurai pentru care urmează sacrificiul suprem.
Arăta ca o jucărie stricată. Sau ca o mașinuță rămasă fără baterii care se mai mișcă o vreme, din inerție. Își trăgea piciorul […]
Kei Nishikori și-a spus povestea la Madrid. Fără să pozeze în samurai pentru care urmează sacrificiul suprem.
Arăta ca o jucărie stricată. Sau ca o mașinuță rămasă fără baterii care se mai mișcă o vreme, din inerție. Își trăgea piciorul drept, îl scutura pe stîngul, iar pe chip avea zîmbetul durerii. Kei a abandonat la în – ceputul setului decisiv într-un moment în care adversarul se prefăcea că este din ce în ce mai concentrat. Kei este Kei Nishikori. Un japonez care joacă tenis. Lucru rar și bineînțeles exotic. Asta eliberează dintr-o dată tot arse – na lul clișeelor din dotare. Samurai neînfricat care și-a făcut sepuku în fața numărului 1 mondial, Rafa Nadal. Pilot kamikaze care putea scufunda marele crucișător spaniol. Meniu sushi la Madrid în loc de antricot de vită stropit din belșug cu vin Rioja. Și alte aiureli de genul ăsta. Adevărul este că de cîte ori auzim sau vedem ceva despre sau din Japonia, mintea noastră lucrează pe locuri comune. Și neadevărate.
Nishikori a jucat entuziasmant un set și jumătate în fața lui Nadal în finala de la Madrid. Rareori în prodigioasa-i carieră spaniolul a fost pedepsit să alerge după mingi la 2-3 metri în spatele liniei de fund a terenului. Parcă nici la meciurile cu Nole, Rafa nu a respirat atît de precipitat și nu a transpirat atît de abundent ca în cele 14 game-uri în care japonezul reușea enorm și cu o naturalețe care sfida icnelile adversarului. Fabuloasa putere de concentrare a lui Nadal, impresionantul și straniul lui tonus fizic dispăruseră. În aer se simțea panica. Unchiului Toni i se lungise fața, tăticului divorțat era gata să-i curgă vopseaua din păr. Dincolo, Kei. Relaxat. Tărie a loviturilor, unghiuri, precizie, serviciu tăios. Răbdare, sînge rece, minte limpede, braț sigur. Tot. Specialiștii vor replica imediat că asta nu înseamnă mare lucru. Că meciul, mai ales la tenis, ține pînă la ultima minge, pur și simplu pînă la ultima. Așa că impresia noastră potrivit căreia Nishikori urma să-i scoată tenisul din cap lui Rafa putea fi doar secvență a unei întîlniri mai complicate decît se anticipa.
La 6-2 și 4-2 în favoarea sa, lui Kei i-au cedat picioarele. Ceva s-a stricat, mai ales că outsiderul finalei venea după un meci greu cu David Ferrer, alt reprezentant de seamă al curentului Die Hard din tenis. Căderea fizică a lui Nishikori a fost foarte umană și eliberatoare pentru publicul arenei Caja Magica, senori, senore și senorite cuprinși la unison de spiritul patriotic. Intervenția fizioterapeutului nu l-a ajutat foarte mult pe Kei. Se vedea că îl durea. Îl durea spatele, îl dureau picioarele, îl durea că nu mai poate alerga, îl durea că publicul crede că trișează. Nu mi s-a părut inexpresiv cum ne închipuim noi că sînt asiaticii, ci doar mulțumit că ajunsese pînă acolo. Și trist că ajunsese doar pînă acolo.
La fel ca și Simona Halep, Kei Nishikori a spus o altfel de poveste la Madrid. Sînt poveștile celor care nu sînt nici cei mai înalți, nici cei mai frumoși. Nici cei mai șocanți. Sînt adevăratele povești despre diversitate.