Halep. Ea, fără altcineva!

Jucătoarea noastră a pierdut semifinala cu Radwanska şi pentru că a vrut să rezolve totul pe cont propriu

Noapte adîncă la Bucureşti. Seară cu lună plină la Indian Wells. Săruturi vînate de camerele TV între cupluri de toate vîrstele în […]

Jucătoarea noastră a pierdut semifinala cu Radwanska şi pentru că a vrut să rezolve totul pe cont propriu

Noapte adîncă la Bucureşti. Seară cu lună plină la Indian Wells. Săruturi vînate de camerele TV între cupluri de toate vîrstele în tribunele nesfîrşite. Pe teren, Simona Halep contra Agnieszkăi Radwanska. Semifinală. Rezultat final 3-6, 4-6. Grafica televiziunii americane şi tabela de scor a meciului afişează numele jucătoarelor. În dreptul lor, două dreptunghiuri mici, purtînd culorile naţionale. Roşu, galben şi albastru contra alb şi roşu. Drapelul României la vedere într-o transmisiune directă de la un mare turneu de tenis. Un mare turneu de tenis. Tenisul, sport cu vizibilitate planetară, imediat în spatele obsedantului suveran. Fotbalul. Este deja un mare cîştig. Şi un serviciu gratuit adus de Simona în slujba promovării unei altfel de imagini a ţării ei în lume. Luaţi individual arătăm mai bine decît în grup.

Serviciul şi mai important pe care şi-l face Simona este felul în care se bate pe teren. Nu este doar o senzaţie. Luptă pentru fiecare minge, arde la fiecare punct. Nu traversează momente în care o podideşte compasiunea pentru adversară. Ceea ce este foarte bine. Doar că supraîncărcarea poate să fie şi contraproductivă. Mai ales dacă o ai dincolo de fileu pe Radwanska. O jucătoare vicleană, calculată, bine pregătită fizic. Redutabilă tehnic. Un perete mobil, care îţi trimite înapoi aproape tot. Fără lovituri de mare campioană. Dar în tenisul feminin se poate şi aşa. Ajungi numărul1 mondial hrănindu-te din greşeala celeilalte şi dînd mingea înapoi, tare şi repetat. Ca Jankovici, ca Wozniacki. Ca Safina mai an. Se poate şi aşa. Ori s-a putut cît timp a absentat Serena.

Ori cît timp din circuit a lipsit o jucătoare cu agresivitatea Simonei. O, da! Sună alarmant şi neprofesionist să decretezi că Halep atentează la succesiunea americancei. Dar liniştiţi-vă, nu asta am vrut să spun, ci altceva. Turbulenţa creată în circuitul feminin de o jucătoare de tipul româncei mai animă un pic atmosfera. Şi nu-i exclus ca ea chiar să aibă resurse să urce în clasament. Aşa mărunţică printre înaltele amazoane ale WTA-ului. De ce a pierdut totuşi Halep semifinala de la Indian Wells, dincolo de opoziţia Radwanskăi? Fiindcă în afara celor cîteva „scurte” (altfel reuşite, dar nu foarte natural executate şi oricum atipice stilului ei), probabil parte a unui plan tactic prestabilit, a arătat şi slăbiciuni încă nerezolvate la passing-uri şi la voleurile drive. Dacă Federer l-a luat la final de carieră pe Edberg să-l înveţe să joace servici-vole, nu-i motiv de îngrijorare că Halep are încă lovituri deficitare. Colaborarea cu belgianul Wim Fissette este încă la început, deci ne putem închipui că lucrurile vor progresa. În plan tactic şi la nivel tehnic.

Problema reală a Simonei pare să fie excesul de personalitate. Un voluntarism păgubos, izvorît din ideea că eşti în stare să le rezolvi tu pe toate. Totuşi. Cînd aduni 34 de greşeli neforţate într-un meci de două seturi scurte, dublu cît ale polonezei, şi cînd eşti pe punctul să te răzbuni pe rachetă pentru greşelile tale – o boare de vedetism? – trebuie să înţelegi că, din cînd în cînd, ai nevoie de sfaturile omului pe care l-ai angajat special pentru treaba asta. Nu poţi rezolva toate crizele fugind la vestiar în pauza dintre seturi sau privind în zare. Nu-i nici o ruşine să ceri ajutorul. Aici ar mai fi de lucrat, după cum observa corect şi Ion Ţiriac, domnul acela cu mustaţă detestat în egală măsură de români şi de mistreţi. Chit că sună al naibii de tentant şi de americăneşte să fii o „self made woman”.