În sfîrşit, Dream Theater!

Dream Theater în concert la Bucureşti pe 28 iulie. Pe nerăsuflate, fără virgule. Asta este ceea ce se cheamă o ştire mare pentru o parte distinctă şi importantă a publicului din România. Vorbim despre publicul dedicat rockului. Mai exact, al […]

Dream Theater în concert la Bucureşti pe 28 iulie. Pe nerăsuflate, fără virgule. Asta este ceea ce se cheamă o ştire mare pentru o parte distinctă şi importantă a publicului din România. Vorbim despre publicul dedicat rockului. Mai exact, al rockului progresiv, cu nuanţe care merg de la anticul hard-rock pînă la metal, simfonic, death, gothic, atmosferic şi ce mai vrem noi. De aici se poate înţelege că la sfîrşit de iulie adepţii sectei Dream Theater se vor întîlni la Romexpo să celebreze sfînta uniune cu sfinţii de la Berklee pe pămînt traco-getic. Profund greşit. Muzica DT este accesibilă (aproape) oricui are urechi să asculte, minte să înţeleagă şi suflet să simtă. Mă rog, destul de multe condiţii.

Vestea concertului este mare în primul rînd fiindcă anunţă o trupă foarte mare. Şi care nu a mai ajuns în România de 12 ani. Dream Theater din 2014 este şi nu mai este însă trupa din 2002. De la Arenele Romane la scena de la Romexpo şi de la echivalentul a cîţiva dolărei acolo biletul la 40-50 de euro preţul mediu al unui tichet de acum, iată diferenţa cea mai palpabilă. Explicaţia vine imediat. Cota DT a urcat ameţitor. Muzica lor a evoluat, fără să piardă filonul originar. S-au maturizat, au descoperit noi teritorii. S-au cizelat, dar nu au renunţat la forţa iniţială respirată de muzica lor. Au apărut simboluri masonice, nu a dispărut totuşi lirismul. E adevărat, Portnoy a plecat acum cîţiva ani. Un gest pe care nici el nu a reuşit să-l explice foarte bine şi pe care l-a regretat repede. Portnoy, membru fondator, baterist şi compozitor de o forţă telurică. A fost înlocuit de Mike Mangini, un mare profesionist al tobelor, a cărui calitate fundamentală rămîne aceea că la casting a fost cel mai aproape de stilul celuilalt Mike. Unul dintre pretendenţii la succesiune, dar care a picat examenul cu felicitări, se numea Marco Minnemann. Cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc.

„Dream Theater”, albumul self-titled din 2013, fusese anunţat ca o încununare a maturităţii lor artistice. O lucrare conceptuală din care urma să ţîşnească toată energia lor creatoare. Am ascultat cu nerăbdare albumul. Şi cu un imens orizont de aşteptare. Mi s-a părut o treabă făcută cam în pripă, promovată cu un enorm tam-tam. Sînt acolo cîteva piese interesante, care sună în cea mai pură tradiţie a marii lor muzici, inclusiv acel „Along for the ride” (ascultă piesa aici) care dă şi titlul actualului tur mondial de concerte. Dar atît. Nu-i exclus să greşesc, atît doar că impresia mea, de fan DT cu oarecare vechime în cîmpul muncii, este că se putea mai bine. Acel mai bine pe care îl simţi cînd asculţi „Metropolis. Scenes from a memory”, „Octavarium”, „Systematic chaos” ori „Black clouds and silver linings”. Nu în ultimul rînd superbul „A dramatic turn of events”, penultimul album. La care lucrase şi Portnoy înaintea despărţirii.

Încă o dată. E posibil să mă înşel. Am văzut că „Dream Theater” a avut parte de o primire entuziastă, mai ales din partea fanilor. A intrat undeva sus în topurile de specialitate. Toate astea au însă o legătură relativă cu concertul de la Bucureşti. Acolo nu vom asculta „Dream Theater”, ci Dream Theater. Cred că reîntîlnirea cu publicul din România îi va stimula şi îi va surprinde. Din nou. Petrucci, Myung, LaBrie, Jordan Rudess şi Mangini sînt oameni care duc la îndeplinire o vocaţie, nu doar nişte îndatoriri contractuale.

Şi dacă ar fi să-mi pun o dorinţă, e drept, foarte greu de îndeplinit, aceea ar fi să-i aud cîntînd live „Count of Tuscany” (ascultă piesa aici). Una dintre capodoperele lor. Poate cineva, acolo, sus, pe scenă, ne iubeşte.