Cum i-a păcălit România pe americani
Jocurile Olimpice de la Los Angeles au fost cel mai eficient instrument de cosmetizare a regimului Ceauşescu
Peste cîteva luni, se împlinesc 30 de ani de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. A fost cea mai rodnică participare a […]
Jocurile Olimpice de la Los Angeles au fost cel mai eficient instrument de cosmetizare a regimului Ceauşescu
Peste cîteva luni, se împlinesc 30 de ani de la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. A fost cea mai rodnică participare a României la o ediţie a Jocurilor de vară. Cu un total de 53 de medaliii, din care 20 de aur, sportivii tricolori se clasau pe un neverosimil loc 2 pe naţiuni, în urma gazdelor americane. Veţi spune că evenimentul trebuie rememorat cum se cuvine şi chiar sărbătorit. Să nu ne grăbim însă.
Alături de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia şi de Republica Populară Chineză, Republica Socialistă România era una dintre puţinele ţări comuniste care nu boicotaseră Jocurile organizate de americani. Un trio nu atît de eclectic cum poate părea la prima vedere. Iugoslavia lui Tito era mai cosmopolită decît Iugoslavia (Serbia) lui Miloşevici, iar China de atunci, ca şi China de acum, îşi urmărea interesele economice dincolo de barierele ideologice. În plus, Pekinul îşi putea permite oricînd să cînte altă melodie decît Kazaciocul.
Dar România? Ce voia România să demonstreze boicotînd boicotul? Independenţa faţă de ruşi? Se mai întîmplase şi în 1968, cînd ţările semnatare ale Tratatului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia reformistă. Fusese primul gest de frondă faţă de URSS al regimului de la Bucureşti. România îşi cîştiga respectul Occidentului, iar Ceauşescu devenea un star al politicii internaţionale. Relativa prosperitate economică a României anilor ’70 mergea mînă în mînă cu deschiderea acesteia spre Vest. Ruşii mormăiau ameninţător, neştiind că în numai cîţiva ani Ceauşescu, fascinat de modelul nord-coreean, avea să devină cel mai conservator lider comunist european.
La începutul anilor ’80, în România începuse să se trăiască prost şi să se vorbească în şoaptă. Din promiţătoarea liberalizare nu rămăseseră decît cultul personalităţii secretarului general al Partidului şi finalizarea proiectelor faraonice. Şi ambiţia „celui mai iubit fiu al poporului” de a achita datoriile faţă de băncile străine, care finanţaseră împrumuturile destinate industrializării iubitei noastre patrii. Kilogramul de carne devenise valută forte, frigul din apartamente, loc comun. Ciuntite, programele televiziunii naţionale proslăveau „realizărili”. Se mai schimbase ceva. Nu ruşii mormăiau nemulţumiţi, ci românii.
Jocurile de la Los Angeles au fost instrumentul de propagandă cel mai bun pentru cosmetizarea imaginii României. Şiret, Ceauşescu nu rata o asemenea ocazie. România poza încă o dată în primadonă rebelă a blocului estic. La deschiderea Jocurilor, spectatorii americani aplaudau în picioare numeroasa delegaţie a României. În faţa televizoarelor, românii înşişi picurau lacrimi de mîndrie, simţindu-se încă o dată adoptaţi. Farsă îngrozitoare! Eram încă o dată abandonaţi. America şi Europa Occidentală înghiţeau hapul şi îi ofereau alţi ani de credit diabolicului dictator de la Bucureşti. După plimbarea cu Regina, Ceauşescu se aburca în caleaşca pusă la dispoziţie de CIO. Apropo de evenimentele din Ucraina. CIO, una dintre cele mai cinice organizaţii mondiale, vorbeşte prin vocea preşedintelui Bach despre podurile păcii zidite de sportivi. Ce greaţă!
Cantitativ, participarea noastră la Los Angeles a fost un imens succes. Sportul românesc era într-un moment foarte bun, pentru că sistemul de pregătire centralizat-etatizată funcţiona oricum mai bine decît cel lăsat la voia întîmplării de guvernele postdecembriste. Cele 20 de medalii de aur au fost însă posibile şi din cauză că din America absentau majoritatea ţărilor comuniste, dar mai ales URSS, RDG şi Cuba, trei dintre marile puteri ale sportului vremii. Asta nu înseamnă că Maricia Puică, Doina Melinte, Kati Szabo, Ivan Patzaichin, Nicu Vlad şi ceilalţi ar trebui să se simtă vinovaţi. Ori că titlurile lor olimpice au o strălucire suspectă.
În loc de concluzie, o amintire recuperată cu ajutorul colegei mele Luminiţa Paul. Nadia nu mai concura în ’84, dar a mers la Los Angeles ca invitată. Prezenţa ei acolo a fost salutată de spikerul sălii şi ovaţionată de public. Informată prompt de Securitate, „Tovarăşa Elena” s-a arătat foarte deranjată de popularitatea marii campioane. Urmarea? Nadia a mai ieşit din ţară doar atunci cînd a trecut Dunărea înot. Puţin înainte de decembrie ’89.
Trebuie să sărbătorim Jocurile Olimpice de la Los Angeles?