Fetiţo, cum îţi permiţi?

Încă o finală, încă o victorie pentru Simona Halep. Şi aceleaşi priviri de regine rănite ale adversarelor înşirate pe traseu.

Victorie. Sau, pentru cei mai emotivi, victorieee! Simona Halep o bate pe Angelique Kerber în finala turneului de la Doha. […]

Încă o finală, încă o victorie pentru Simona Halep. Şi aceleaşi priviri de regine rănite ale adversarelor înşirate pe traseu.

Victorie. Sau, pentru cei mai emotivi, victorieee! Simona Halep o bate pe Angelique Kerber în finala turneului de la Doha. O bate, nu o învinge, după felul în care a arătat partida. Sau, tot pentru cei mai emotivi, Simona obţine o superbă victorie pentru sportul românesc. Care sport, instituţional vorbind, nu are nici un merit pentru acest succes. De la vlădică la opincă. De la Ilie Năstase, pînă la ultimul compatriot prezent în tribunele arenei cu steaguri şi trîmbiţe tricolore. Ba poate că ei au.

Se termină partida, Simona se bucură scurt, îşi face cruce şi aleargă spre fileu să îşi salute adversara. Angelique îi întinde mîna cu aerul că face o concesie unui subaltern. Un uşor rictus se desenează pe buzele trupeşei nemţoaice. Nimic nou. Acelaşi gest forţat îl văzusem cu o zi mai devreme la poloneza Radwanska. O strîngere scurtă de mînă, urmată de o privire acră, la fel ca gustul strepezit al înfrîngerii. La fel procedase Na Li, atunci cînd necunoscuta din România cîştigase meciul cu viitoarea campioană a Grand Slam-ului de la Melbourne. Simpatica şi inteligenta chinezoaică se metamorfoza brusc şi îşi privea şi ea cu aer superior învingătoarea. Ca de la stăpîn la slugă. Cum ţi-ai permis? Chiar nu îţi cunoşti lungul nasului, drăguţo?

Se pare că nu. Şi pînă cînd toate aceste domnişoare simandicoase nu vor pricepe că au în Halep o adversară pe măsură, românca va mai pleca în cursă cu un avantaj. În afara jocului consistent, agresiv şi exact. Puţine lucruri sînt mai periculoase în sport decît subestimarea adversarului. Decît plasarea lui pe o poziţie subalternă. Adevăr vechi de cînd lumea, dar neprizat în lumea exclusivistă a tenisului. Unde mai pui că aici vorbim despre femei, delicate şi afurisite în dozaje numai de ele ştiute.

Nu este departe ziua în care Simona Halep va fi tratată cu respectul cuvenit egalului în rang. Şi cu teama aferentă. Din acel moment va începe greul. Sau şi mai greul. Atunci cînd adversarele îi vor studia jocul. Punctele forte şi slăbiciunile. Cum ar fi serviciul al doilea, încă necopt. Deşi, în finala cu Kerber, Simona a reuşit un procentaj excelent chiar şi cu acest al doilea serviciu. Schimbînd locul în care trimitea mingea. Traiectoria şi electul.

Astea sînt lucruri care se deprind în ore nesfîrşite de antrenament, dar pe care trebuie să le şi simţi acolo, pe teren. Simona are această calitate. Procesează cu viteză problemele pe care le creează adversara. Se adaptează din mers planului tactic al celei de dincolo de fileu. Găseşte răspunsuri adecvate.

Totuşi, peste fluvii de superlative care o vor înconjura în perioada următoare, ceva nu se va schimba. Halep joacă un tenis solid, fizic, agresiv. Şi practică o modestie de cea mai bună calitate. Din clipa în care  a cîştigat şi ultima minge a meciului, se înţelege.

PS Printre postările indignate la editorialul „Sacrificiu în sanctuar”, cineva mi-a atras atenţia că Simona este stelistă şi că are strălucirea învingătorului în priviri specifică doar purtătorilor culorilor roş-albastre. Ţinînd cont şi de reacţiile succesive măreţei victorii a reghecampfiştilor împotriva Chiajnei nu ştiu dacă e cazul să zîmbim sau să ne încruntăm.