La Stan Wawrinka prin Radu Cosaşu, via Traian Ungureanu

S-a născut o discuţie necesară despre frumuseţe şi mediocritate în sportul zilelor noastre. Meciul este deschis oricărui rezultat Am citit cu nesaţ microbistic reproşurile adresate de Radu Cosaşu lui Traian Ungureanu. Obiecţii de un cert nivel intelectual. În rezumat, TRU […]

S-a născut o discuţie necesară despre frumuseţe şi mediocritate în sportul zilelor noastre. Meciul este deschis oricărui rezultat

Am citit cu nesaţ microbistic reproşurile adresate de Radu Cosaşu lui Traian Ungureanu. Obiecţii de un cert nivel intelectual. În rezumat, TRU scrisese în Gazeta de joi despre fotbalul în esenţă mediocru, limitat şi foarte scump al zilelor noastre. Punctul de plecare era tocmai Premier League, competiţia cea mai vizionată şi cel mai bine plătită a planetei. Observaţia nu fără temei a lui Radu Cosaşu era că TRU şi alţii asemenea lui (aici mă introduc şi pe mine în ciorba aceasta fierbinte a dezbaterii) comit delictul de mofturoşenie analitică tocmai atunci cînd realitatea cotidiană ne oferă poveşti de dimensiunea epică a unui Manchester United-Sunderland din Cupa Ligii Angliei.

Înainte însă de incursiunea în fascinanta lume a fotbalului insular, domnul Cosaşu ne-a mărturisit încă o dată admiraţia pentru tenisul lui Wawrinka, unul dintre favoriţii dumnealui. Şi nu de azi, de ieri, ci de nişte ani, timp în care elveţianul a acumulat, a pus piatră peste piatră, zice cronicarul, trecînd de la stadiul de „ţăcănist” la acela de jucător complet. Cît de complet este însă dragul nostru Stan vom vedea duminică dimineaţă, la finala cu Rafa Nadal. Sau Rafael, cum îi spune Virginia Ruzici. Wawrinka este la prima finală de Mare Şlem din carieră, i-a lăsat pe drum pe Djokovici şi Berdych şi, mai presus de toate, este posesorul unei lovituri de rever cu o mînă de o frumuseţe aparte. Execuţie care l-a transformat în suporterul lui garantat 100% şi pe Cătălin Ştefănescu.

Nu voi pierde finala Nadal-Wawrinka, dar nu am aşteptări uriaşe de la ea. Mi-ar plăcea să fie un meci istoric din perspectivă sportivă, dar infatigabilul Rafa îmi taie avîntul. S-ar putea să mă înşel, nu-i vorbă, mai ales că au făcut-o înaintea mea analişti de talia lui Mats Wilander şi Patrick Mouratoglu. Oameni mai calificaţi decît noi toţi, care îl creditaseră cu şanse importante pe Federer la semifinala cu spaniolul. Nu ştiu cum se face, dar Roger îşi developează toate slăbiciunile în faţa unui Rafa imperturbabil chiar şi cu palma stîngă carne vie. Vîrsta, lipsa de răbdare, umorile, poate şi lipsa de umor, l-au transformat pe Federer într-un redutabil partener de antrenament. Şi atît.

Am avut partide interesante şi meciuri consistente la acest Australian Open, dar a lipsit Meciul. Mă feresc de epitete gen „fabulos”, „incredibil”, „galactic”. Încerc să descopăr farmecul imponderabil către care ne îndeamnă Radu Cosaşu, dar, spre ruşinea mea, nu simt decît cel mult meşteşug de cea mai bună calitate. Punct în care veţi bănui că îi dau dreptate lui Traian Ungureanu şi mă dezic de mult mai experimentatul nostru cronicar. Cîtuşi de puţin adevărat. Mi-ar plăcea ca pe arena Rod Laver să avem parte de o finală demnă de calitatea discuţiei despre mediocritate şi frumuseţe în sport dintre Radu Cosaşu şi Traian Ungureanu. Iar pe cei care se declară vexaţi de calitatea presei sportive de azi, fără să fi citit un rînd din presa sportivă de ieri, îi îndemn să îi citească încă o dată pe Cosaşu şi pe Ungureanu!