Respect (bavarez) pentru suporteri

Bayern oferă în continuare modele. După fotbal de calitate şi salarii decente, un alt tip de comportament faţă de oamenii chemaţi să umple tribunele.

Libertate pentru suporteri. Foarte frumos! Dar şi preţuri mai mici la bilete. Ştiţi cum funcţionează treaba, […]

Bayern oferă în continuare modele. După fotbal de calitate şi salarii decente, un alt tip de comportament faţă de oamenii chemaţi să umple tribunele.

Libertate pentru suporteri. Foarte frumos! Dar şi preţuri mai mici la bilete. Ştiţi cum funcţionează treaba, între dialectica libertăţii şi materialismul unui bilet mai ieftin, omul alege să-şi protejeze buzunarul. Iar omul neamţ trece la fapte mai repede decît alţi semeni ai lui. Aşa a fost învăţat. Şi educat. Şi forţat, probabil. Bunăoară Uli Hoeness, preşedintele lui Bayern. La „optimile” Ligii Campionilor cu Arsenal de pe Emirates, suporterii bavarezilor vor plăti 45 de euro pe un bilet, în loc de 75, cît îi va costa pe englezi. O subvenţie de 30 de euro pe tichet suportată de buzunarul clubului. Preţuri nemţeşti pe un stadion londonez construit cu banii arabilor, iată o mostră de globalizare în toată splendoarea ei.

Înainte să îl acuzăm de populism pe Hoeness, care a spus „este un mic cadou pentru susţinerea voastră în 2013”, să observăm că politica de apropiere de suporteri prin gesturi concrete nu a început după Revelionul 2014. Cînd Hoeness s-ar fi trezit mai generos şi cu dorinţa fierbinte să îşi spele păcatele de evazionist al statului german. Fostul mare atacant al lui Bayern din anii ’70 nu este un personaj imaculat, dar este un om foarte eficient. Fiu al unui brutar din Nurnberg, Uli s-a născut cu două însuşiri. Să joace fotbal şi să facă bani, în special din fotbal. Astfel, în anii mulţi pe care i-a petrecut ca manager, i-a oferit lui Bayern prosperitate şi sănătate financiară. Fotbalul german, dar mai ales Bayern, arată ce înseamnă să ajungi la performanţă fără dezmăţ financiar consimţit la nivel de stat. Vezi cazul Real Madrid.

Apropo de presupusul populism practicat de conducerea bavarezilor. Campioana la zi a Europei vinde un abonament pe sezon începînd cu 125, 7 euro, în timp ce suporterii lui Arsenal plătesc 1190. De aproape 10 ori mai scump, în condiţiile în care salariul mediu al unui insular este de 3.300 de euro, mai mic cu 233 de euro prin comparaţie cu al unui cetăţean german. Mărturisesc că înainte de a mă înfrupta cu nesaţ din cifrele oferite de colegul Aurelian Botezatu („neamţul” nostru) în Gazeta de vineri, am verificat autenticitatea acestora. S-au dovedit precise la zecimală, Chestia care m-a pus cu adevărat pe gînduri a fost alta. Carevasăzică, 125,7 euro. Nici 125, nici 126. Şi 3533 de euro la un salariu mediu brut. Nici 3530, nici 3540. În schimb, la englezi, sumele sînt rotunjite. Rotunde. Pe principiul că obrazul subţire cu cheltuială mare se ţine. Sau poate că la mijloc este vorba şi de altceva. Acest altceva poate explica de ce Germania este motorul Europei Unite din care Anglia nu mai ştie cum să iasă mai repede.

„Noi nu-i vedem pe fani ca pe nişte vaci de muls. Fotbalul trebuie să fie accesibil oricui”. Ultimul citat din Uli Hoeness. Este momentul în care întoarcem privirea spre grădina noastră. Stelistă deocamdată, fiindcă este echipa care tocmai ne-a reprezentat în Champions League. Un bilet la tribuna I pentru meciul cu Chelsea de la Bucureşti a costat între 150 şi 185 de lei noi. Adică, între 33,7 şi 41,57 euro. Am încercat să păstrez precizia nemţească, neignorînd zecimalele. Vă las plăcerea să trageţi concluziile, nu înainte de a vă spune că în România salariul mediu brut este de 490 de euro lunar. De 7,21 ori mai mic decît în Germania.