Modelul francez

Naţionala antrenată de Didier Deschamps a putut. Fără să fie o mare echipă Avem dreptul la o terapie de dezintoxicare. Una şoc. Trebuie să ne însănătoşim sîngele îngroşat de prea multă echipă naţională. Să ne curăţăm arterele sclerozate de inutile […]

Naţionala antrenată de Didier Deschamps a putut. Fără să fie o mare echipă

Avem dreptul la o terapie de dezintoxicare. Una şoc. Trebuie să ne însănătoşim sîngele îngroşat de prea multă echipă naţională. Să ne curăţăm arterele sclerozate de inutile şi greţoase cure de patriotism. Să respirăm alt aer decît cel expirat de Măţel şi Dodel. Să vedem lumea. Lumea de dincolo de universul concentraţionar al jocului nostru înapoi şi înapoiat. Să uităm o vreme de sportivii noştri. Aşa i-au numit reporterii şi realizatorii Antenei 1 pe fotbaliştii lui Piţurcă. Foarte tare! Sportivi. Nu fotbalişti. Nici nu ştiau cîtă dreptate au.

Exemplul Franţei merită atenţia noastră. Ca prelungire a terapiei de dezintoxicare. O cură de normalitate bazată pe produse bio. Voinţă, curaj. În general, bărbăţie. Nici francezii nu au cea mai bună generaţie de fotbalişti. Totuşi, ai lor sînt mai mult fotbalişti decît sportivi. Meciul de pe Stade de France – frumos stadion, de cîte ori îl văd simt aceeaşi atracţie vizuală ca în ’98, cînd ajungeam prima dată în Saint Denis – a fost o probă de voinţă fotbalistică. De atitudine filtrată prin luciditate.

Didier Deschamps nu este nici el cel mai mare antrenor din istoria acestei echipe, dovadă parcursul ezitant din preliminarii şi partida cenuşie de la Kiev. Evra este destul de prăfuit, după ani de muncă în Premier League, Benzema are toane, Valbuena nu are talie, Varane este o mare, o foarte mare speranţă. Dar încă nu este un mare fundaş. Iar Ribery este un mare jucător, dar unul din stirpea muncitorilor cu înaltă calificare. Din lucrul mecanic al picioarelor lui ies uneori bijuterii, numai că Franck nu este ceea ce se cheamă un lider. O locomotivă a echipei, aşa ca Zlatan sau Cristiano Ronaldo.

Franţa ediţie 2013 este mult sub valoarea campioanei mondiale din 1998 şi europene din 2000. Franţa de astăzi pierde concursul şi cu Franţa din 2006, învinsa Italiei din finala mondială de la Berlin. Franţa din seara de 19 noiembrie ştia toate astea. Şi la nivelul băncii tehnice, şi printre jucători, şi în rîndul publicului. Dar s-au adunat şi au dat replica. După 0-2 a fost 3-0. Au jucat fotbal, în primul rînd. Au transpirat cu folos. Apoi au beneficiat şi de ajutorul arbitrului, cu un gol din ofsaid. Pentru că sînt o naţiune puternică şi nu au procese de conştiinţă. Naţiunile puternice ştiu să vină în întîmpinarea norocului. Ca la o pasă bună.

Naţiunile mici au căpitani de echipă care şi-ar fi dorit să fie căpitani de echipă la naţiunile mari. Naţiunile mici se uită mult la televizor. Inutil de spus că asta dă dependenţă.