Marcel, vei fi ars pe rug!
Un fost mare fotbalist român crede că şi dacă ne vom califica, mergem în Brazilia ca să fim ciuca bătăilor. Ce facem, îl excomunicăm?
Marcel Răducanu nu este un personaj la modă. Conform normelor în vigoare, nici un bun român. […]
Un fost mare fotbalist român crede că şi dacă ne vom califica, mergem în Brazilia ca să fim ciuca bătăilor. Ce facem, îl excomunicăm?
Marcel Răducanu nu este un personaj la modă. Conform normelor în vigoare, nici un bun român. Îl recomandă toate defectele cumulate. Nu este un om bogat, nu trăieşte în România şi vorbeşte de rău echipa naţională de fotbal. Pentru cine nu ştie, Marcel Răducanu a fost cîndva fotbalist. Un mare fotbalist. A jucat la Steaua de 229 de ori, înscriind 94 de goluri, şi pentru echipa naţională de 21 de ori. Mult mai puţin decît Cociş. I-a dat gol lui Clemence cînd am bătut Anglia la Bucureşti în 1980. După 2-1 în România, anul următor se disputa meciul de la Londra, unde Valentin Stănescu, selecţionerul de atunci, l-a uitat pe bancă. Nu corespundea planului tactic al antrenorului. Ha, ha! La ora respectivă, Marcel Răducanu deţinea titlul de cel mai bun fotbalist român.
„Dar măcar ăla a reuşit să facă 0-0 pe Wembley, aşa că s-a scos”, rememora Marcel episodul care l-a împins să părăsească ţara ca transfug. Discuţia în studio se purta, evident, pe subiectul Maxim-echipa naţională, ca prelungire la înfrîngerea de pe „Karaiskakis”. Fostul internaţional, care trăieşte de 32 de ani în Germania, tocmai spusese că şi dacă se va califica la turneul final, naţionala României va merge acolo „ca să fie ciuca bătăilor” şi „să joace fotbal pe Copacabana”. Cuvintele celui care l-a crescut pe Mario Goetze la şcoala lui din Dortmund au sunat sec la telefonul DigiSport. Ca lama unui fierăstrău care taie la milimetru. Nemţeşte.
E posibil ca Marcel Răducanu să fie nedrept cu „băieţii”. Şi el, ca şi toţi cei care cred că Alex Maxim ar fi fost şi va fi soluţia salvatoare şi calificatoare. Este o luptă surdă zilele acestea între cei care cred şi cei care nu cred. Un război rece pe un subiect fierbinte. La nuanţe, şi între cei care mai cred şi cei care nu mai cred, dar au crezut. Bogăţia timpilor limbii române nu ascunde însă conflictul microbist între „credincioşi” şi „necredincioşi”, între partizanii iubirii de patrie la modul pozitiv absolut şi cetăţenii predispuşi la critică, bancuri, băşcălie, caterincă şi alte manifestări rebeloido-schizoide.
Ar fi foarte simplu să spunem în acest loc că primii, dreptcredincioşii întru dragostea pentru naţională-tricolor-România, nu au exerciţiul libertăţii de opinie, prin antiteză cu ceilalţi, liber-cugetătorii care se hrănesc tocmai din paradoxuri şi critică veninoasă, ca formă superioră a aceleiaşi mult cîntate iubiri de patrie-naţională-tricolor-România. Lărgind puţin cadrul, dincolo de graniţele patriei, fiindcă nu tot ce se întîmplă la noi este unic, este interesant să vedem cum au tratat francezii momentul înfrîngerii din prima partidă contra Ucrainei. Tonuri triste, dar blînde. Resemnare cu irizaţii de speranţă. Vestită pentru sarcasm, virulenţă şi ingeniozitate a pamfletului, presa din Hexagon a vehiculat titluri cuminţi precum „Alarmă roşie!” (L’Equipe) ori analize benigne de genul „un retur extrem de complicat” (Le Monde).
Şi-au pierdut ziariştii francezi spiritul critic? Sau în timpurile complicate pe care le trăim – criză economică şi morală – simt că publicului obosit de tot soiul de încercări nu trebuie să-i dai fiere, ci doze micuţe de miere bio? Înclin spre a doua variantă. Trăim pe o planetă din ce în ce mai călduţă pe care judecăţile reci se topesc în oceanele gîndirii pozitiviste. De aceea, Marcel Răducanu şi toţi cei care gîndesc abrupt nu mai sînt la modă. Deocamdată. Modele vin şi trec, istoria e ciclică, iar balonul este rotund.
Îl salut pe Marcel Răducanu pentru sinceritatea lui antipatică. Şi dacă nu vom fi excomunicaţi pînă marţi, ne vom bucura împreună pentru calificarea României.