De la brutărie la pizzerie

Iorgulescu anunţă că se luptă cu dictatura lui Dragomir. Cu ceee?! A pornit ca o glumă, într-o după-amiază de vineri. La ora aceea, România bugetară plonjează voiniceşte în weekend. LPF nu este o instituţie cu fonduri de la Stat, dar […]

Iorgulescu anunţă că se luptă cu dictatura lui Dragomir. Cu ceee?!

A pornit ca o glumă, într-o după-amiază de vineri. La ora aceea, România bugetară plonjează voiniceşte în weekend. LPF nu este o instituţie cu fonduri de la Stat, dar se comportă la fel. Cînd Gino Iorgulescu şi-a parcat luxosul automobil alb în faţa sediului Ligii, cu ciopor de televiziuni în preajmă, la sediul organizaţiei conduse de Mitică Dragomir nu mai era decît un portar. Paznic al secretelor lepefiste, dar necalificat să primească dosarul de înscriere la alegerile pentru postul de preşedinte al cluburilor din primul eşalon.

Nu avem nici acum date suficiente care să ne spună că nu este o glumă. Sau un joc care să zugrăvească atmosfera democratică predominantă din fotbalul autohton. Avînd un contracandidat, de fapt un iepure care va duce trena pînă la intrarea în linie dreaptă, eternul Dragomir ar arăta lumii microbiste, şi nu numai, că la Ligă cîştigă doar cel mai bun. Şi asta în luptă dreaptă. Dar acesta este doar un scenariu. Unul inspirat din ani şi ani de manevre de culise, pe care noi, neoamenii de fotbal, la pricepem doar după ce se consumă. Uneori nici atunci.

Varianta tonică este aceea că după ani de hibernare Gino Iorgulescu vrea să se întoarcă în fotbal. Candidatura fostului internaţional a fost primită mai întîi cu nedumerire, apoi cu reticenţă. Totuşi, după cîteva zile, umbra lui Paolo Rossi din meciul de la Florenţa de acum 31 de ani, care nu mai este deloc o umbră acum, a devenit un concurent demn de luat în seamă. Adulmecînd pericolul glumei îngroşate, însuşi Dragomir a convocat o conferinţă de presă în care şi-a jucat din nou impecabil personajul. Puternic, dar sensibil. Experimentat, dar deschis schimbării. Puţin preocupat, dar stăpîn pe situaţie. Bun la suflet, dar iute la mînie cu duşmanii.

Gică Popescu, posibilul înlocuitor al lui Mircea Sandu, se exprimă favorabil pentru Iorgulescu, posibilul înlocuitor al lui Mitică Dragomir. „Eu văd aşa un entuziasm legat de candidatura lui Gino printre preşedinţii de club. M-ar bucura schimbarea pentru că ar da un suflu nou fotbalului”, spune fostul căpitan al Barcelonei. Un suflu nou sau un meniu nou? Popescu nu pomeneşte însă nimic despre dictatura lui Dragomir. Punct central al campaniei electorale iniţiate de Gino. „Voi stopa dictaura lui Dragomir!”, a anunţat el în interviul acordat Gazetei.

Trăieşte fotbalul nostru sub dictatura lui Dragomir? Hai să fim serioşi, nu aşa arată o dictatură! Eternitatea lui Mitică nu se hrăneşte din tăieri de capete şi deportări de preşedinţi nesupuşi. Guvernarea oracolului din Bălceşti tinde la infinit fiindcă şefii cluburilor s-au simţit reprezentaţi de el. Dragomir le-a dat mereu ce au vrut şi a găsit întotdeauna mijlocul să împace şi capra bucureşteană şi varza provinciei. Sau invers. Dragomir a fost pentru cluburi şi popă ortodox, şi preot catolic, şi rabin. După necesitate. Şi-a tras comisioane din contractele de atribuire a drepturilor TV? Şi-a tras. Dar a negociat sume mai mult decît mulţumitoare şi pentru cluburi. Care cluburi trăiesc, cu puţine excepţii, din aceşti bani. Care răsplătesc un spectacol îndoielnic. Fotbalul în care Cristi Tănase, jucător exponenţial al Stelei şi al naţionalei, reuşeşte o pasă de gol o dată la un an este plătit de televiziuni cu 34 de milioane de euro pe acelaşi interval temporal. Bună afacere, nu?

Nu sînt suporterul lui Dragomir. Deloc. Dar nici nu simt fiorul revoluţionar al schimbării pe care ar provoca-o Gino Iorgulescu. Absenţa lui îndelungată din fotbal şi apariţia intempestivă îmi miros a business dîmboviţean. În care Il Calcio nu defineşte fotbalul originar, ci o reţea de restaurante. Ca să conchid, mi-e teamă că am da brutăria lui Mitică pe pizzeriile lui Gino.