Steaua pe cont propriu
Din 2006 sîntem permanent în grupele Champions League. Şi nu am învăţat mare lucru
Geografia fotbalului diferă mult de geografia învăţată în copilărie, la şcoală. Acolo, Israelul, Turcia, Kazahstanul ori Azerbaidjanul nu erau în Europa. Acelea sînt însă vremuri apuse, […]
Din 2006 sîntem permanent în grupele Champions League. Şi nu am învăţat mare lucru
Geografia fotbalului diferă mult de geografia învăţată în copilărie, la şcoală. Acolo, Israelul, Turcia, Kazahstanul ori Azerbaidjanul nu erau în Europa. Acelea sînt însă vremuri apuse, în care nu-ţi trecea prin cap că la Gelsenkirchen, oraş industrial german din bazinul Ruhrului, este posibil ca turcii să fie majoritari în tribunele impunătoarei arene Auf Schalke. Fapt pentru care glumeţii de la UEFA, în frunte cu şeful arbitrilor, Pierluigi Collina, şi cu maestrul de ceremonii Gianni Infantino, aghiotantul lui Platini, s-au gîndit să delege o brigadă din Turcia la meciul Schalke 04-Steaua.
Dar nu despre vreo anunţată persecuţie din partea lui Cunnayt Cakir voiam să vorbim, ci despre semnificaţiile participării roş-albaştrilor în grupele Champions League. Prezenţa românească în competiţia de gală a cluburilor europene nu mai este demult ceva exotic. Din sezonul 2006-2007 şi pînă în prezent, România nu a lipsit de la rîvnita masă a bogaţilor. Mai mult, cîţiva ani, în baza coeficientului acumulat din participarea ritmică a formaţiilor noastre la competiţiile continentale (în special datorită parcursului constant bun al Stelei), România a avut o calificată direct în grupe. Există însă o întrebare. Este prezenţa asta a noastră acolo, în elită, şi rodul unor acumulări calitative?
Mai exact. Putem spune acum, cu doar nişte zeci de ore înainte ca băieţii lui Reghe să intre pe teren, că Steaua este beneficiara unei tradiţii, în baza căreia reprezentanta noastră va duce mai departe efortul celorlalte echipe propulsate de Liga I în UCL? Şi nuanţat, şi abrupt răspunsul este „nu”. Un „nu” pe care îl explică foarte bine punctele acumulate de ai noştri atunci cînd s-au bătut cu premianţii Europei. Cele 10 puncte aduse României de CFR Cluj în sezonul trecut pot vorbi despre o tendinţă ascendentă, chiar la graniţa calificării în primăvara europeană. Pot vorbi, dar o fac mincinos, fiindcă numai cu un an mai devreme, în sezonul 2011-2012, Oţelul, campioana de atunci a Ligii I, nu cîştiga nici un punct în grupa cu Man Utd, Benfica şi Basel. Algoritmul acumulărilor treptate nu funcţionează defel, căci tot CFR, campioana din 2010, anterioară Oţelului, strîngea doar 4 puncte, deşi venea pe o moştenire de 8 puncte a Unirii Urziceni. Despre ce regulă statistică putem discuta atunci? Despre ce acumulări, despre ce acomodare cu „aerul tare al înălţimilor”?
Nu avem un fotbal de proiect, cu cluburi care îşi construiesc atent ziua de mîine. Avem, în schimb, patroni-finanţatori-creditori care dau nişte mari tunuri sau iau nişte mici ţepe. Unirea Urziceni nu mai există, Oţelul este o echipă modestă, care şi-a pierdut pînă şi farmecul de sperietoare a provinciei. Iar CFR înoată în derbyul local al Clujului. Rămîne Steaua. Nu vai Steaua săraca de ea în bătaia furtunii, ci Steaua echipa antrenată de Laurenţiu Reghecampf şi pregătită fizic de Herr Thomas Neubert. Steaua care n-a avut nici măcar un sparring cumsecade în Săgeata Năvodari, potrivit părerii secundului trimis în Ghencea de Mourinho. Steaua fără Chiricheş şi deocamdată şi fără Chipciu. Fără Chipciu, se uită prea uşor absenţa lui! Steaua cu Adi Popa ieşit din formă, dar foarte deranjat de criticile lui Eugen Neagoe. Steaua cu Kapetanos reloaded. Steaua în război cu staff-ul naţionalei.
Steaua, echipa aceea care găseşte aproape mereu resurse să se prezinte bine în meciurile europene. Contrazicînd cumva toate demonstraţiile statistic-matematice. Asta trebuie să reţinem înainte de meciul de la Gelsenkirchen. Steaua e pe cont propriu. Evident, un rezultat bun în Germania va fi revendicat de mulţi. De la nea Mitică pînă la opincă.